Viața unui preot romano‐catolic

Marturia fostului preot romano‐catolic

Dominic Stockford

Nu-mi vine uşor să vorbesc despre anii aceia mulţi în care am fost membru, ba chiar preot al Bisericii Romano-catolice, dar ştiu că este important. Şi cuvintele apostolului Paul mă îndeamnă să fac lucrul acesta: „Dar în toate acestea suntem mai mult decît învingători prin Cel care ne-a iubit“ (Romani 8:37).

Părinţii mei se convertiseră la catolicism cînd erau tineri. Prin urmare, m-am născut într-o familie care urma cu conştiinciozitate tot ce cerea papa de la nişte catolici buni şi fideli. Niciodată nu s-a pus sub semnul întrebării măcar vreunul dintre decretele catolicismului, chiar dacă unii membri ai familiei aveau de suferit ca urmare a respectării regulilor şi-şi pierdeau în felul acesta bucuria. Am crescut astfel într-un mediu atît de accentuat catolic, încît de abia dacă am observat că există pe lume şi alte confesiuni. Îmi aduc încă aminte cum o prietenă de şcoală a mamei m-a dus într-o duminică la biserica ei. În cadrul Bisericii Anglicane, această biserică aparţinea ramurii tradiţionale, orientate spre Biserica Romano-catolică.

Cînd am ajuns acasă, i-am întrebat pe părinţii mei de ce nu ne ducem şi noi la biserica aceea, cînd era cam la fel cu a noastră. După cum era de aşteptat, nu mi s-a dat nici un răspuns. Ce-ar fi putut înţelege de fapt un băieţel care nu împlinise nici opt ani? Ca urmare, mi-am petrecut întreaga tinereţe în Biserica Romano-catolică şi am servit-o apoi ca preot mulţi ani din viaţa mea de adult.

Cînd eram copil, pentru mine era totuna „a crede“ cu „a acţiona în mod corect“ – ca de exemplu a merge în fiecare duminică la liturghie şi a da la colectă o parte din banii de buzunar. Şi vizita preotului la noi acasă cînd a fost odată tatăl meu bolnav am pus-o în legătură cu „credinţa“. Totuşi, aceasta a fost singura lui vizită la noi în cei şase ani de cînd eram în acea parohie. Iar în următorii cincisprezece ani, în care am locuit în altă parte, nici un preot n-a venit pe la noi. Sper că lucrul acesta face de minciună mitul conform căruia clericii catolici se îngrijesc de turma lor în mod regulat şi conştiincios!

Un alt domeniu al educaţiei religioase era şcoala. Mi-am petrecut aproape toată perioada de şcoală primară într-o şcoală catolică. Din al 13-lea pînă în al 18-lea an de viaţă am frecventat un internat particular din comitatul Somerset, condus de călugării benedictini. În ambele şcoli se înţelegea prin „a crede“ „a acţiona corect“. Catolicii buni dintre noi mergeau duminica la liturghie, iar vinerea la serviciul religios de închinare la monstranţă. Catolicii foarte buni erau cîntăreţi în corul bisericii. Cei slabi dintre noi ne făceam nevăzuţi în asemenea momente. Ni se părea mai util să explorăm dealurile înconjurătoare şi nu ne lăsam împiedicaţi de vînt şi de vreme rea.

Presiunea de a te conforma şi de a împlini aşteptările era puternică. Profesorii scotoceau ţinutul cu maşina în căutarea elevilor care îşi neglijau îndatoririle. Colegii de clasă se purtau cu noi ca şi cu un gunoi sau, dacă ne descopereau, ne pîrau la direcţiune.

Downside School a lăsat şi o urmă pozitivă asupra vieţii mele: am înţeles despre credinţă că nu este o chestiune nepersonală. Nu ştiu dacă profesorii ne-au transmis intenţionat lucrul acesta sau nu, dar mie mi-a prins foarte bine în viaţa ulterioară. Pentru „O-Levels“ (un examen şcolar la vîrsta de 16 ani) am studiat la o materie Evanghelia după Marcu. Nu-mi mai aduc prea bine aminte cum a fost, dar presupun că n-am studiat Biblia după metoda istorico-critică, care este atît de iubită în Biserica Romano-catolică, ci într-un fel care ne-a încurajat să lucrăm pentru a afla ceea ce spune textul cu adevărat. Pînă în ziua în care am părăsit Biserica Romano-catolică n- am mai fost stimulat niciodată să mă apropii de Biblie în acest fel direct! Ceea ce mi s- a transmis a fost învăţătura romano-catolică în toate faţetele ei nebiblice, dar cînd am terminat şcoala, mie – poate că numai mie – mi s-au lămurit în chip minunat două lucruri: Puteam să vorbesc cu Dumnezeu, iar Sfînta Scriptură conţinea adevărul. Cu toate acestea, am rămas în continuare un catolic fidel.

Mulţi cititori vor putea pricepe doar cu greu lucrul acesta, mai ales cei care n-au fost niciodată catolici. Lor aş vrea să le spun că romano-catolicismul şi iudaismul au o anumită asemănare. În cazul amîndorura, apartenenţa nu este o chestiune de credinţă, ci mai degrabă un stil de viaţă. Eu am fost cufundat pur şi simplu încă de tînăr în catolicism şi astfel nu mi-a trecut prin minte că se putea gîndi şi crede şi altfel. Deşi la istorie am studiat temeinic Reforma şi Contrareforma pe continentul european, nu-mi puteam imagina deloc că în ţara noastră, în Marea Britanie, existau oameni care nu gîndeau în felul romano-catolic. Fie deci intenţionat, fie nu, am fost crescut după concepţia că religiile din această ţară se deosebeau numai în ce priveşte forma şi anumite aspecte exterioare.

Chemat să servesc ca preot

Nu mi-ar fi trecut niciodată prin minte că într-o bună zi voi servi pe Dumnezeu ca preot hirotonisit, şi încă şi mai puţin îmi puteam închipui că mai tîrziu voi ajunge la o comuniune cu Dumnezeu printr-o convertire şi credinţă simplă. A fi credincios însemna pentru mine a fi catolic, iar a fi catolic însemna a frecventa regulat liturghia de duminică, respectiv „a fi bun“. Cînd am avut aproape 16 ani am făcut o experienţă pe care am interpretat-o ca pe o chemare clară în serviciul lui Dumnezeu, şi pentru că nu cunoşteam altceva decît Biserica Romano-catolică, chemarea a însemnat pentru mine să-L servesc pe Dumnezeu chiar în această Biserică. Impresia acestei chemări a lui Dumnezeu s-a întărit şi mai mult în mine cînd s-a anunţat a doua zi moartea papei Paul al VI-lea.

Convingerea că eram chemat de Dumnezeu m-a întărit în strădania de a acţiona corect în orice privinţă. Am fost la nenumărate aşa-numite conferinţe de candidaţi. Aceste iniţiative organizate de dioceza din Plymouth serveau la alegerea candidaţilor potriviţi pentru preoţie. Acolo aveam ocazia să vorbesc cu diferiţi preoţi. Citeam cărţi despre funcţia de preot; făceam cunoştinţă cu preoţii din parohia respectivă şi luam regulat parte la sacramentul spovedaniei, deşi nu-i înţelegeam niciodată rostul, iar confesionalul [cabina pentru spovedanie] mă umplea de spai-mă. Luam parte şi la alte forme de serviciu religios, cum ar fi închinarea la monstranţă, parcurgerea Drumului Crucii şi mătăniile. Dar toate acestea nu mi-au dat o pricepere spirituală, ci doar mi-au mărit povara de pe inimă. Îmi mergea ca şi lui Martin Luther care, aşa cum am aflat mai tîrziu, a devenit cu atît mai apăsat, cu cît încerca mai mult să se apropie de Dumnezeu prin tot felul de fapte. Cel mai mult sens îl aveau „staţiunile Drumului Crucii“, căci aveau o legătură clară cu drumul Domnului Iesus pînă la moartea Sa pe cruce; dar accentul puternic pe liturghie şi pe elementele extrabiblice pe care Biserica Romano-catolică le-a adăugat istoriei patimilor lui Cristos au distrus în mine interesul de a medita mai profund asupra crucii. Chiar şi ca simplu participant, aceste ritualuri erau pentru mine o povară, şi cînd mai tîrziu a trebuit ca eu însumi să le îndeplinesc, situaţia nu s-a ameliorat. Ba încă s-a ajuns pînă acolo că din cauza acestor lucruri am urît închinarea la Dumnezeu.

Cînd privesc în urmă la viaţa mea constat că de fapt trăiam permanent în conflict cu învăţăturile nebiblice şi cu formele de serviciu religios din Biserica Romano-catolică. Dacă aş fi ajuns cumva mai înainte în contact cu Cuvîntul lui Dumnezeu, aş fi părăsit încă de pe atunci cît de repede posibil Biserica. Dar pentru că eram un catolic total convins, n-am băgat de seamă ce vorbea Dumnezeu în Cuvîntul Său. Mi se părea că Dumnezeu Îşi întinsese mîna după mine în toată copilăria şi tinereţea mea, dar vălul de ceaţă al îndoctrinării catolice îmi înceţoşase vederea pentru lucrul acesta.

În timpul seminarului

Episcopul de Plymouth m-a ales pentru cariera de preot şi s-a stabilit că voi intra în seminar şi mă voi pregăti pentru funcţia de preot romano- catolic. La începutul lui septembrie 1980 am intrat în St. John’s Seminar din Wonersh, aproape de Guildford, comitatul Surrey. Mă îndoiesc foarte tare că era voia lui Dumnezeu ca să încep acest studiu la vîrsta de abia 18 ani. Eram aproape un copil, dar Biserica Romano-catolică mă considera destul de vîrstnic pentru aceasta! Experienţele iniţiale au fost groaznice pentru mine. Nu cunoşteam pe nici unul dintre studenţi, în afară de un băiat de 18 ani din Plymouth, care era la fel de necopt ca mine. Întrucît nimeni nu şi-a dat osteneala să-mi arate drumul spre capelă, a durat trei zile pînă am găsit-o. Dimpotrivă, mi s-a băgat bine în cap unde era biblioteca şi cît de importantă era ea.

Zilele de seminar constau din cursuri, examene şi procurare de informaţii. Nu eram niciodată cu adevărat îmboldiţi să avem o viaţă spirituală. Odată, unui student, din cauza unor performanţe academice insuficiente, i s-a cerut să-şi întrerupă studiile. Un coleg de-al lui a spus despre aceasta: „Cît priveşte profunzimea spirituală era cu mult înaintea noastră“.

Nu părea să conteze decît ce era vizibil. Trebuia să arăţi ce bun eşti şi trebuia să dovedeşti prin fapte corespunzătoare cît de potrivit eşti să devii preot romano-catolic. Eu aveam deja cîteva puncte în favoarea mea, pentru că am ajutat în sacristie în timpul anilor de studiu. Acolo se pregăteau toate veşmintele şi materialele necesare pentru diferitele ritualuri şi ceremonii despre care Biserica Romano-catolică spune că sunt indispensabile. Era ca şi cum s-ar fi întors pe dos cuvintele din Iacob 2:14-18 şi s-ar fi spus: „Pe noi nu ne interesează credinţa, ci faptele [studentului] arată dacă este potrivit sau nu!“

Noi n-am fost întrebaţi niciodată referitor la credinţa noastră sau dacă am putea dovedi ceva pe baza Scripturii. Ceea ce se transmitea cu ocazia prelegerilor trebuia să acceptăm cu credinţă ca învăţătură a Bisericii Romano-catolice – cine nu era de acord cu ea putea să plece! Punct. Nu era supusă la discuţie. Nu eram încurajaţi să stăm la serviciul religios cu Biblia deschisă şi să verificăm ce auzeam. La prelegerile care aveau ca temă Biblia se dădeau diversele teorii ale teologiei liberale, care împărţeau Biblia într-o mulţime de surse şi de faze de redactare. Se făcea referire tot mereu la Bultmann, acel cunoscut teolog al „demitologizării“, care nega lucrările divine din minunile noutestamentale. Niciodată nu s-a amintit măcar faptul că Sfînta Scriptură era în mod real adevărată, ca să nu mai vorbim de faptul că putea fi infailibilă.

Următoarele cuvinte nu păreau să fie în Biblie: „Toată Scriptura era insuflată de Dumnezeu şi de folos pentru învăţătură, pentru mustrare, pentru corectare, pentru educare în dreptitudine, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie pregătit, complet echipat pentru orice lucrare bună“ (2.Timotei 3:16-17).

În timpul cît am fost la seminar nu m-am apropiat absolut deloc de Dumnezeu şi, ca să fiu foarte sincer, nici nu L-am mai căutat de cîţiva ani. În loc să ne pregătească pentru a şti cum să ne purtăm cu Cuvîntul lui Dumnezeu în calitatea noastră de preoţi, seminarul nu reprezenta altceva decît un obstacol înainte de a putea începe viaţa practică într-o parohie. Eu n-am fost instruit ca păstor sau predicator, ci mai degrabă ca „administrator“ şi „moderator“. În primii ani au fost mai multe ocazii în care să învăţăm cum să vestim evanghelia. Odată am realizat în cadrul seminarului o zi a tineretului pentru dioceza Arundel şi Brighton. Totuşi, şansa de a transmite adevăruri biblice a rămas nefolosită. În loc de aceasta a izbucnit un conflict, deoarece cîţiva studenţi aveau ceva contra muzicii „moderne“ care a fost cîntată în timpul liturghiei finale. Ei au îngenuncheat în galeria unde era orga şi şi-au rostit mătăniile, în timp ce serviciul religios continua. Dar cu aceasta nu s-a terminat totul. Pentru că la împărtăşanie s-a folosit pîine în loc de hostie, ei au coborît în capelă la sfîrşitul ceremoniei şi au căutat tîrîndu-se pe joc firimituri care puteau să fi căzut pe duşumea. Oare este pe placul lui Dumnezeu o asemenea comportare? Oare aşa acţionează dragostea? Privind retrospectiv, compar acest incident cu cuvintele lui Ioan: „Ştim că am trecut din moarte la viaţă pentru că-i iubim pe fraţi. Cine nu-l iubeşte pe fratele lui rămîne în moarte“ (1.Ioan 3:14). Mă întreb cum puteau să desconsidere în aşa măsură acest pasaj biblic nişte oameni pregătiţi chipurile să-L servească pe Dumnezeu.

Dar ce este mai tragic rămîne totuşi pentru mine statutul pe care îl are învăţătura romano-catolică. Cînd am studiat de exemplu euharistia şi teoria nebiblică a transsubstanţierii, nu Sfînta Scriptură, ci filozofia a constituit baza învăţăturii noastre. Eu am înţeles cele mai multe din ceea ce am învăţat în aceşti ani, dar pentru mulţi dintre colegii mei a rămas o enigmă. Nici profesorii, nici studenţii nu erau conştienţi de faptul că filozofia nu este înţelepciune divină, ci omenească şi că nu are nici o legătură cu Cuvîntul lui Dumnezeu, după cum e scris: „Căci gîndurile Mele nu sunt gîndurile voastre şi căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul“ (Isaia 55:8).

Statutul Bibliei

Pentru antrenament realizam spovedanii cu persoane-test, dar în timpul celor cinci ani de seminar n-am predicat nici măcar o singură dată, nici pentru antrenament, nici în cadrul serviciului religios! Niciodată nu ne-am sinchisit pe ce temei spuneam oamenilor că nu pot vorbi ei înşişi cu Dumnezeu şi pe ce bază nu le spuneam că numai Dumnezeu are puterea de a ierta păcate. Noi foloseam greşit versetul din Ioan 20:23 şi ne deprindeam a-l face să funcţioneze ca zid între Dumnezeu şi oameni, ca şi cînd Paul n-ar fi scris niciodată romanilor ce a făcut şi face Domnul Iesus: „Căci moartea de care a murit El este pentru păcat, o dată pentru totdeauna, dar viaţa pe care o trăieşte este pentru Dumnezeu. Deci şi voi consideraţi-vă pe voi înşivă a fi morţi faţă de păcat, dar trăind pentru Dumnezeu în Cristos Iesus“ (Romani 6:10-11).

Noi nu ţineam seamă nici ce se spune în Evrei 7:27 despre Domnul Iesus. „Care nu are nevoie în fiecare zi, ca marii preoţi, să ofere mai întîi sacrificii pentru propriile Sale păcate, apoi pentru cele ale poporului; căci El a făcut aceasta o dată pentru totdeauna prin aceea că S-a adus pe Sine ca sacrificiu“. Cuvintele Sfintei Scripturi pur şi simplu nu erau luate în serios; importanţă aveau doar cuvintele şi legile Bisericii Romano-catolice.

Această atitudine nebiblică a influenţat şi relaţia noastră cu alţi creştini pe care îi întîlneam. Aşa a fost de exemplu admirabila profesoară pe care o aveam la cultivarea vocii şi retorică. Ea era destul de în vîrstă şi a murit în timp ce eram în anul trei sau patru de studii. Cîţiva studenţi au luat parte la serviciul de înmormîntare ţinut în biserica din care făcea ea parte. Cînd s-au întors îi preocupa o singură temă, şi anume că în biserica aceea nu erau lumînări. Ei nu auziseră ce se predicase, ci se uitau doar la ceea ce, după părerea lor, se făcuse greşit.

Sau mă gîndesc la femeia catolică măritată cu un vicar anglican care a fost invitată să vorbească despre viaţa dintr-o căsnicie mixtă din punct de vedere confesional.

Întrebările şi observaţiile studenţilor nu s-au referit la conflictele pe linie doctrinară care puteau apărea între cei doi soţi, ci doar faptul că această femeie se ducea tot a doua duminică cu soţul ei la biserica lui le-a stîrnit dezaprobarea violentă. Ca o catolică bună ce era ar fi trebuit să meargă în fiecare duminică la Biserica Catolică.

Odată am putut cunoaşte adevărata faţă a Bisericii Romano-catolice – faţa unei organizaţii lumeşti care îşi ascunde scopurile lumeşti sub o mască religioasă. Unul dintre studenţi care fusese deja hirotonisit diacon n-a mai apărut brusc în seminar. El începuse să aibă îndoieli cu privire la doctrina transsubstanţierii şi cercetase toate pasajele biblice referitoare la această temă (Matei 26:26-29; Marcu 14:22-26; Luca 22: 14-20; Luca 24:13-35; 1.Corinteni 11:17-34, etc.). Prin studiul său biblic personal şi-a dat seama că în Biblie scrie cu totul altceva decît ceea ce susţine Biserica Romano- catolică şi încercau să-l înveţe profesorii săi. În doar două zile a fost alungat din seminar, probabil pentru ca nu cumva şi noi ceilalţi să ne molipsim de „răul dublu“ al Sfintei Scripturi şi al Spiritului Sfînt. Unii colegi s-au apucat să facă să circule zvonuri urîte, dar nu despre felul scandalos în care se purtaseră cu el, ci despre el însuşi! Mie mi-ar fi plăcut mult să vorbesc cu el, dar dispăruse prea rapid ca să mai am această ocazie. Îmi părea rău de el şi îl compătimeam, căci nici eu nu acceptasem vreodată cu adevărat doctrina transsubstanţierii (şi nici mai tîrziu n-am făcut-o). Sper şi mă rog ca acest bărbat cutezător şi neînfricat să-L cunoască într-o zi pe Cristos şi să predice Cuvîntul lui Dumnezeu.

Demnitatea cu care acest student a îndurat consecinţele convingerii sale şi nedreptatea pe care i-a făcut-o conducerea şcolii fuseseră cît pe ce să mă facă s-o rup şi eu cu stilul de viaţă romano-catolic şi cu tirania pe care o exercita Biserica asupra mea. Din păcate însă – scriu aceasta cu durere în inimă – pe vremea aceea încă nu puteam recunoaşte aşa bine adevărul. Cuvintele lui Isaia pe care le-a citat Iesus mi se potriveau atît mie, cît şi tuturor celor care mă înconjurau: „Acest popor se apropie de Mine cu gura şi Mă onorează cu buzele, dar inima lui este departe de Mine. Dar degeaba Mă venerează ei, învăţînd ca învăţături nişte porunci omeneşti“ (Matei 15:8-9). Aş vrea să subliniez că prin aceste cuvinte acuz nu pe unii induşi în eroare, ci instituţia romano- catolică, care îşi răspîndeşte dogmele eretice, deşi conducerea Bisericii ştie precis că ele sunt de nesusţinut pe baza Bibliei.

În funcție

În 13 septembrie 1986 am fost hirotonisit preot în Sacred Heart Church din Paignton. În total am servit în Biserica Romano-catolică un an ca diacon şi apoi exact şapte ani ca preot. În acest timp am activat în Dorset şi Devon în diferite parohii şi am întîlnit în ele mulţi oameni de bine, dar care erau din nefericire induşi în eroare de învăţăturile nebiblice cu care erau împovăraţi. Am petrecut un an ca diacon în Paignton, Devon.

Acesta este o staţiune balneară pe „Riviera engleză“, unde numărul liturghiilor de duminică creştea vara din cauza nenumăraţilor oameni veniţi aici să-şi petreacă concediul. Acolo a început lupta interioară care m-a stăpînit în timpul întregii perioade în care am funcţionat ca preot. Care anume fusese problema mea urma să aflu totuşi de abia după ce plecasem din Biserica Romano-catolică: pur şi simplu n-am reuşit să-mi aduc concepţia personală despre credinţă în armonie cu îndatoririle mele de preot.

În Paignton, însărcinarea mea principală consta în celebrarea liturghiei în ziua de duminică şi peste săptămînă şi ducerea hostiei şi bolnavilor şi oamenilor bătrîni care nu puteau pleca din casă. Întrucît aveam voie ca diacon să fac şi botezuri, mi-au fost lăsate în final multe dintre ele, care aveau loc totdeauna duminică după-amiaza, cînd biserica era închisă pentru turişti. După un timp am început deja să înţeleg că aceste activităţi rituale nu erau deloc potrivite pentru răspîndirea evangheliei. Mă simţeam neîmplinit, iar lucrarea mi se părea fără rost. Odată a trebuit să-i învăţ din catehism pe doi copii în vîrstă de şase şi opt ani care fuseseră primiţi ca necatolici în şcoala primară bisericească şi apoi să-i botez. Cînd i-am spus după cîtva timp călugăriţei care conducea şcoala că nu avea nici un rost să-i botez pe cei doi băieţi, întrucît nu puteau să înţeleagă nimic despre Dumnezeu şi nu voiau să asculte învăţătura pe care le-o dădeam eu, s-a înfuriat. Ea îi primise pe cei doi copii în şcoală doar cu condiţia ca să fie botezaţi în Biserica Romanocatolică. Pe nimeni nu interesa dacă copiii aveau credinţă şi pentru nimeni nu părea important ca ei să-L cunoască pe Dumnezeu, ci mai degrabă voiau „să facă ce era corect“, adică să-i facă catolici în exterior.

Prost echipat

Toate acestea m-au umplut de confuzie şi m-au făcut s-o iau şi mai mult pe calea care mă ducea treptat tot mai departe de Roma. Pe lîngă aceasta, aveam cîteva neplăceri cu preotul asistent din Paignton. Atitudinea şi comportarea lui mă nelinişteau. Uneori mă umilea chiar şi în timpul serviciilor religioase. Nu m-am mirat prea mult cînd am aflat mai tîrziu că fusese condamnat pentru pedofilie şi că unele dintre delictele lui avuseseră loc în timp ce eram împreună în Paignton. Modul cum era structurată o parohie romano-catolică nu-mi dădea nici o posibilitate sau încurajare să împărtăşesc cuiva temerile mele. De asemenea, nu eram sensibilizaţi nici pentru responsabilitatea pe care o aveam faţă de binele fizic al copiilor şi adulţilor ce se aflau sub paza noastră spirituală.

Presupunînd că n-aş fi avut contra lui numai acea antipatie personală, ci aş fi avut în mod foarte concret cunoştinţă de activităţile sale imorale, necreştine, n-aş fi avut cui să mă adresez. Şi ceea ce este şi mai grav, n-aş fi avut nici cunoştinţa biblică necesară ca să ştiu cum să mă comport. Nimeni nu-mi spusese că Biblia este revelaţia lui Dumnezeu şi un îndrumător infailibil, aşa cum i-a scris Paul lui Timotei: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos pentru învăţătură, pentru mustrare, pentru corectare, pentru educare în dreptitudine, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie pregătit, complet echipat pentru orice lucrare bună“ (2.Timotei 3:16-17). Dar eu rătăceam prin această lume fără vreun echipament şi nu cunoşteam ajutorul pe care mi l-ar fi putut da Dumnezeu în acest timp dificil.

„De aceea, luaţi armura lui Dumnezeu ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea şi, după ce veţi fi îndeplinit totul, să staţi în picioare. Staţi deci în picioare, după ce v-aţi încins mijlocul cu adevărul şi aţi îmbrăcat platoşa dreptitudinii şi v-aţi încălţat picioarele cu promptitudinea evangheliei păcii, în toate luînd scutul credinţei, cu care veţi putea stinge toate săgeţile aprinse ale celui rău. Luaţi şi casca salvării şi sabia Spiritului, adică Cuvîntul lui Dumnezeu, prin orice rugăciune şi cerere, rugîndu-vă în orice timp prin Spirit şi vegheaţi în acest scop cu toată perseverenţa şi cererea pentru toţi sfinţii“ (Efeseni 6:13-18).

Alte însărcinări, aceleaşi nevoi

În toate parohiile în care am servit am făcut aceeaşi experienţă. Chiar dacă pretutindeni existau oameni buni – după standardul uman –, nu m-a îndrumat nimeni spre Sfînta Scriptură şi nu m-a încurajat să caut în ea salvare şi înţelepciune pentru viaţa cotidiană. Am petrecut trei ani în Poole, Dorset, apoi n-am mai rezistat în faţa îndoielilor şi nevoilor mele. Tot mereu Îl imploram pe Dumnezeu, în timp ce îmi făceam rondul în biserica aceea, să-mi dea un răspuns la luptele mele interioare.

Totuşi, n-am primit nici un răspuns – căci el era de mult timp acolo dacă l-aş fi căutat în Cuvîntul lui Dumnezeu! În loc de aceasta am cerut un transfer şi am plecat la catedrala din Plymouth, unde am avut o viaţă grea cu administratorul, în ochii căruia conta doar împlinirea datoriei.

Acest bărbat, care conducea catedrala în numele episcopului, mă critica şi mă asuprea în aşa măsură, încît într-o zi am plecat de la biserică. Dar pentru că nu cunoşteam un alt loc în care să caut răspunsuri, după cîteva săptămîni m-am reîntors în sînul Bisericii. Mai întîi am locuit cîtva timp în casa unei catolice binevoitoare din parohia mea şi apoi am revenit pentru un timp de linişte şi reorientare spirituală în mănăstirea Downside Abbey. Deşi oamenii aceştia au fost foarte drăguţi cu toţii şi stareţul chiar şi-a făcut timp pentru mine, totuşi nu m-au ajutat să găsesc răspunsuri la întrebările mele arzătoare. Cînd m-am simţit din nou în stare să celebrez ritualurile bisericeşti, lucrul acesta a fost interpretat ca o restabilire din punct de vedere spiritual. M-am întors la catedrală, unde situaţia mult ameliorată mi-a întărit hotărîrea de a rămîne acolo, dar nu mi-au favorizat şi încurajat cunoaşterea adevărului. Nu la mult timp după aceea, administratorul a ajuns să aibă probleme mari de sănătate din cauza conştiinciozităţii exagerate şi a fost mutat în cele din urmă la Cornwall.

Întrucît eram singurul preot în stare de muncă în catedrala aceea, însărcinările administratorului mi-au revenit mie. (Dintre cei doi colegi ai mei preoţi, unul avea peste 80 de ani, iar celălalt servea şi drept capelan în spital, suferind în plus de alcoolism.) Una dintre primele decizii pe care le-am luat a arătat foarte clar ce gîndeam eu de fapt despre Biserica Romano-catolică şi despre învăţăturile ei.

Liturghia de şase ore care se ţinea miercuri dimineaţă era frecventată de numai două persoane, dintre care una ar fi putut foarte bine să vină şi la o liturghie ţinută după- amiază. Deoarece n-am crezut niciodată că efectul liturghiei este cu atît mai mare, cu cît este celebrată mai des, i-am informat pe colegii mei că am tăiat de pe listă această liturghie. Ei s-au opus, dar numai pînă i-am întrebat care dintre ei ar fi fost dispus să preia ţinerea acestei liturghii de dimineaţă.

Şi astfel în catedrala din parohia aceea s-au ţinut în continuare numai 5 liturghii pe zi! Dacă aş fi luat pe atunci seama ce scrie în Evrei 10: 11-14, atunci aş fi înţeles de ce n- am avut nici o linişte în continuare şi care este erezia Bisericii Romano-catolice cu privire la liturghie: „Şi orice preot stă în fiecare zi oficiind şi oferind adesea aceleaşi sacrificii care nu pot înlătura niciodată păcatele; dar Acesta, după ce a oferit pentru totdeauna un singur sacrificiu pentru păcate, S-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu, aşteptînd de acum pînă ce duşmanii Lui vor fi scăunel al picioarelor Sale. Căci printr- o singură ofrandă i-a desăvîrşit pentru totdeauna pe cei sfinţiţi“.

Nu este întîmplător că, în timpul instruirii noastre ca preoţi, epistola către evrei era prezentată ca nefiind prea vrednică de încredere. Ni se spunea mai mult sau mai puţin limpede că nu trebuia să luăm prea exact această carte a Bibliei. Nu este de mirare!

Dacă nu vrei ca oamenii să cunoască adevărul, îi ţii cel mai bine la depărtare de el prin insuflarea fricii.

Acest pasaj citat mai sus se află de fapt în planul de trei ani al pasajelor biblice date de Biserica Romano-catolică pentru a fi citite la liturghii, şi anume în a 33-a duminică din anul B. Dar chiar dacă un preot ar citi acest text în această duminică tot la trei ani, mă îndoiesc că îl va şi explica atunci. În tradiţia bisericească nu se obişnuieşte să se ţină o predică chiar din acest pasaj biblic. Preotul alege fie o temă care este legată mai mult sau mai puţin cu acest text, fie vorbeşte despre ocazia în care s-a ţinut liturghia, de exemplu o cununie, fie predică despre o dogmă romano-catolică. Dar Dumnezeu a lăsat să fie scris acolo acest text, existînd astfel speranţa că vreun cleric îl va vedea, îl va studia şi va predica despre el.

Se apropie plecarea

După lucrul de la catedrală, următorul loc de muncă a fost mica parohie St. Thomas More, într-un cartier din Plymouth. Era o zonă mare, cu o populaţie densă, dar la biserică veneau puţini oameni. Acolo am fost pentru prima oară preot autonom şi responsabil de parohie. Şi tot pentru prima oară am început să mă gîndesc şi să acţionez după propria mea conştiinţă – chiar dacă conducătorul acestei conştiinţe, Spiritul Sfînt, îmi era încă necunoscut.

În trei ani scurţi am făcut multe schimbări în biserică. De exemplu, spovedania era doar „la cerere“, şi – să fim sinceri – cine vine la biserică ca să se spovedească?

Biserica, care mai înainte era marcant romano- catolică, acum avea o formă care semăna cu cea de la alte denominaţiuni. Este adevărat că altarul era tot altar şi nu o masă, dar a fost mult micşorat în înălţime şi simplificat. Amvonul de lemn de lîngă zid a fost înlocuit cu unul de piatră aşezat la vedere în mijlocul bisericii. Statuia Mariei a fost luată din locul unde era corul bisericesc şi pusă mai la intrarea bisericii. Chivotul în care se păstrează hostia sfinţită a fost mutat din corpul principal al bisericii într-o capelă laterală. Am ignorat în cea mai mare parte prescripţiile privind veşmintele şi pelerinele de diferite culori ce trebuiau purtate la liturghie cu ocazia anumitor sărbători.

Una dintre cele mai mari schimbări pe care le-am făcut se referea la un element component al liturghiei romano-catolice, dar care este desconsiderat în cele mai multe parohii, şi anume „închinarea la cruce“, care face parte din liturghia din Vinerea Mare. Observă cuvîntul „cruce“. În marea majoritate a bisericilor romano-catolice, lumea se închină la un crucifix cu un chip pe el, totuşi liturghia prevede o cruce goală (deşi închinarea la o cruce goală este tot o idolatrie ca şi închinarea la un crucifix).

Am refuzat să folosesc un crucifix şi în locul lui am dat să se facă o cruce goală pentru serviciul religios din Vinerea Mare, căci mă neliniştea gîndul că participanţii la liturghie vor săruta picioarele chipului care atîrna pe crucifix. Dar pentru că nu tuturor le-a plăcut schimbarea ritualurilor lor, precum şi schimbările din clădirea bisericii, mi- au ajuns la ureche multe comentarii şi reclamaţii. Cu toate acestea, numărul participanţilor creştea mereu, lucru pe care îl pun numai pe seama Domnului. „Căci n- aş îndrăzni să nu vorbesc de ceea ce a făcut Cristos prin mine…“ (Romani 15:18).

Cînd mă uit astăzi în urmă, înţeleg de ce aveam încă atîtea lupte interioare şi în timpul serviciului din parohia aceea. Căci, în pofida multor semne mici care trebuiau să-mi dirijeze calea într-o altă direcţie, încă nu-mi dădeam seama care era adevărata rădăcină a problemei în sistemul romano-catolic. În timpul celor trei ani în care am servit parohia aceea cît am putut eu de bine, nu numai numărul credincioşilor a crescut, ci şi neliniştea mea. Nu puteam înţelege de ce în ciuda atîtor succese mă simţeam atît de gol. Am spus membrilor bisericii despre puterea lui Dumnezeu, totuşi nu puteam vedea nimic din ea în sînul Bisericii Romano-catolice. Eram ca un „mormînt văruit“, aveam aparenţa de evlavie, dar în interiorul meu eram ros de păcat şi vinovăţie. Nu aveam nici o siguranţă dacă era bine cu adevărat ceea ce făceam, şi cu cît făceam mai mult ceea ce mi se poruncea să fac, cu atît îmi creşteau îndoielile. „Vai de voi, învăţători ai Legii şi farisei ipocriţi, pentru că voi semănaţi cu nişte morminte văruite, care în exterior arată frumoase, dar care înăuntru sunt pline de oasele morţilor şi de orice impuritate“ (Matei 23:27).

Progrese

În cele din urmă, căutarea disperată după adevăr a devenit atît de chinuitoare, încît am luat decizia de a părăsi Biserica Romano-catolică. Vorbisem cu mulţi oameni din adunarea mea şi le dădusem sfaturi bineintenţionate, şi din cînd în cînd spusesem cuiva: „Dacă aşa stau lucrurile, ar trebui să pleci!“ Şi în final, după o zi de lucru foarte grea, eram gata să aplic asupra mea acest sfat! Chiar dacă făcusem tot ce mă însărcinase Biserica Romei, tot nu-L găsisem pe Dumnezeu! Oare era posibil lucrul acesta, dacă ceea ce făceam era corect? Şi astfel am decis să părăsesc acest sistem.

Chiar dacă încă nu-L găsisem pe Dumnezeu, totuşi El mă găsise deja, iar eu nu mă mai puteam împotrivi Lui! „Căci Fiul Omului a venit să caute şi să salveze ce era pierdut“ (Luca 19:10).

Şi alţii pot să relateze despre dificultăţile care apar atunci cînd cineva părăseşte Biserica Romano-catolică, şi nici eu n-am făcut excepţie. Cînd m-am dus la episcop ca să-i comunic decizia mea, a fost important pentru mine să fiu însoţit de un coleg preot plin de înţelegere. Lucrul acesta s-a dovedit a fi foarte înţelept, căci episcopul a vrut să mă convingă că-mi pierdusem minţile şi că trebuia să fiu trimis într-una dintre mănăstirile în care preoţii dezechilibraţi mintal sunt „corectaţi“. Dacă aş fi fost singur, probabil că m-ar fi încolţit în aşa măsură, că aş fi cedat, dar mulţumită ajutorului şi călăuzirii lui Dumnezeu nu s-a ajuns pînă aici. În termen de cinci zile am părăsit terenul bisericii. Probabil că enoriaşilor nu li s-a citit scrisoarea de adio pe care am lăsat-o la parohie, căci i-ar fi putut veni cuiva în minte să facă la fel ca mine!

Prăbuşire în gol

Singurul lucru pe care l-am primit din partea diocezei a fost acontul pentru o cameră mică mobilată – nici un ajutor, nici un sfat, nici măcar o mulţumire pentru munca pe care o desfăşurasem şapte ani pentru Biserică. După aceea am stat peste douăsprezece luni fără biserică, fără să ştiu unde sau cum să caut adevărul. Şi dacă nu m-aş fi prăbuşit de tot, poate că şi azi aş rătăci încoace şi încolo fără orientare.

O prietenie nechibzuită cu un membru al unui club de rugby cu care aveam încă contact m-a adus în conflict cu legea. În pofida experienţelor neplăcute pe care am fost nevoit să le fac acum, o acumulare ciudată de „întîmplări“ m-a determinat să caut din nou adevărul lui Dumnezeu. Primul apărător în cauza mea penală care mi-a fost dat de tribunal era un creştin care şi-a mărturisit foarte deschis credinţa. Procurorul era creştin. Psihologul care a confirmat la proces starea mea de confuzie şi de depresie era creştin. Judecătorul care a dat sentinţa era creştin. Ei toţi m-au înţeles şi m-au sprijinit. Şi astfel am vrut să aflu mai multe nu numai despre motivul comportării lor, ci şi despre cauza pentru care Dumnezeu îi trimisese în viaţa mea. În felul acesta am început să vizitez diferitele biserici din împrejurimi ca să aflu mai multe despre credinţa lor. „Şi Eu vă spun: Cereţi, şi vi se va da; căutaţi, şi veţi găsi; bateţi, şi vi se va deschide“ (Luca 11:9).

Unde găsesc adevărul?

Primele biserici pe care le-am „testat“ n-au trecut examenul, căci deşi erau evanghelice după nume, n-am auzit acolo nimic care să mă ajute în continuare. Cam la cinci luni după plecarea mea din preoţie am întîlnit pe cineva care m-a sfătuit să vizitez biserica St. Andrew din centrul oraşului Plymouth. Această biserică făcea parte din „aripa reformatoare“ a Bisericii Anglicane, iar membrii ei erau evanghelici hotărîţi. Serviciul divin ţinut cu simplitate şi un mesaj biblic clar mi-au trezit atenţia şi am început să mă duc regulat acolo. Am frecventat şi o altă biserică reformată, St. Leonard’s din Exeter, unde aceeaşi predicare a Scripturii a făcut să vibreze în mine coarda care trebuie.

Totuşi, chiar şi acum cînd ştiam că răspunsul se putea găsi în Sfînta Scriptură, tot nu-L găsisem pe Cristos. Această minune a avut loc în două etape, în două zile nu prea îndepărtate una de alta din anul 1995, în împrejurări total diferite.

Prima etapă s-a declanşat în timpul unei plimbări cu Gérardine, colegă cu mine la cursul de asistenţă socială la care mă înscrisesem în cadrul Universităţii. În timp ce ne plimbam prin peisajul fascinant şi natural din Dartmoor, discutam despre chestiuni legate de credinţă. Prilejul pentru prima mea discuţie cu Gérardine fusese abţibildul cu peşte de pe maşina ei. După aceea, discuţiile noastre au avut loc tot mai des şi au devenit tot mai personale. Urma să facem încă multe ieşiri împreună înainte de a ne căsători în cele din urmă în 1996. Totuşi, în timpul acestei plimbări am început să privesc adevărul în faţă şi am vorbit concret despre toate acele situaţii care mă împovăraseră aşa de mult în timp ce eram preot romano-catolic. Am îndrăznit să-mi exprim deschis îndoielile privind euharistia, spovedania, celibatul obligatoriu şi multe altele. Pentru prima dată am putut nu numai să abordez aceste chestiuni litigioase, ci să recunosc ca atare ereziile şi învăţăturile nebiblice şi să le resping. Am putut să las să cadă învelişul psihologic protector în spatele căruia mă ascunsesem pînă atunci. Pot încă să-mi amintesc foarte bine sentimentul de libertate care m-a cuprins cînd – sprijinit pe Sfînta Scriptură – am lăsat să cadă fiecare dintre aceste învăţături.

Înţelesesem că ele stăteau în picioare numai cu nişte argumente omeneşti-filozofice. Pentru prima dată am înţeles limpede că atît în cazul închinării la hostie în monstranţă, cît şi în cazul mătăniilor şi mariologiei [teologia romano- catolică referitoare la Fecioara Maria] era vorba despre idolatrie. După ce s-a risipit această perdea groasă care se afla în faţa ochilor mei, am putut să văd totul atît de limpede, încît nu mai era nimic de contestat. În după-amiaza aceea am priceput şi adevărul că omul nu-L poate găsi pe Dumnezeu şi salvarea cu ajutorul argumentelor şi concepţiilor omeneşti. „Nici înţelepciunea, nici inteligenţa, nici sfatul nu ajută împotriva Domnului“ (Proverbe 21:30). Lăudat să fie numele Domnului că El mi-a dat înţelepciunea Sa de care aveam nevoie pentru salvarea mea.

Încă nu înţelesesem tot adevărul, dar nu mai eram prea departe de el. Oricum, acum eram eliberat de Biserica Romano-catolică aşa cum nu mai fusesem niciodată. În plus, nu mai eram la discreţia pretenţiilor nebiblice emise de ea.

Ziua cunoaşterii

La scurt timp după aceea ne-am întîlnit cu fratele lui Gérardine. El era predicator într-o biserică anglicană cu orientare evanghelică. Era ultima sîmbătă din vacanţa de vară şi biserica sărbătorea încheierea întrunirilor de copii din timpul verii. Serviciul divin a fost în mod intenţionat de evanghelizare, iar mesajul era îndreptat către acei părinţi care poate că nu erau încă credincioşi şi veniseră acolo numai din cauza copiilor lor.

Nu-mi mai amintesc fiecare amănunt al predicii lui, dar era vorba de cît de urgent are nevoie fiecare dintre noi de Domnul Iesus Cristos şi de lucrarea Sa de salvare de la cruce. La sfîrşitul serviciului divin înţelesesem cu claritate că numai credinţa în Iesus Cristos mă putea face plăcut înaintea lui Dumnezeu şi că păcatele mele puteau fi iertate numai dacă îmi puneam în El întreaga încredere. Lucrul decisiv nu era puterea mea de gîndire, respectiv alegerea făcută de mine, ci atragerea irezistibilă făcută de Dumnezeu. Nu s-a întîmplat atunci nimic magic şi nici n-am simţit ceva extraordinar, dar din clipa aceea am ştiut că s-a schimbat ceva în viaţa mea.

În săptămîna următoare am vizitat biserica din Exeter. În timp ce se cînta o anumită cîntare, am fost brusc copleşit deplin de realitatea salvării mele, aşa că am putut cînta şi eu din toată inima:

„Iubirea Ta – e pură ca cea mai pură zăpadă. Iubirea Ta – ea plînge după ruşinea mea.

Iubirea Ta – numai ea mi-a plătit vina. O, Iesus, iubirea Ta.

Iubirea Ta – izvor de viaţă îmi este. O, Iesus, iubirea Ta“.

În clipa aceasta am înţeles că prin moartea Domnului Iesus Cristos pe cruce mi-au fost iertate păcatele. În toţi anii în care fusesem de părere că trebuie să-mi cîştig iertarea prin propriile fapte şi prin aşa-zisele sacramente ale Bisericii Romano-catolice crezusem o minciună. „Ştiind că omul nu este îndreptăţit prin faptele Legii, ci prin credinţa în Iesus Cristos, am crezut şi noi în Cristos Iesus, ca să fim îndreptăţiţi din credinţa în Cristos şi nu din faptele Legii, pentru că nici o carne nu va fi îndreptăţită din faptele Legii“ (Galateni 2:16). Încă mult timp după aceea eram aşa de emoţionat în timpul fiecărui serviciu divin, că plîngeam, dar nu erau lacrimi de durere, de pierdere sau de mînie, ci lacrimi de uşurare şi de bucurie că în sfîrşit înţelesesem ce mărturiseşte Iesus despre Sine: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa; nimeni nu vine la Tatăl decît prin Mine“ (Ioan 14:6).

O rugăminte fierbinte

Astăzi sunt un predicator al evangheliei într-o mică adunare reformată, fidelă Bibliei. Predic şi îi învăţ pe oameni evanghelia ca singura sursă de credinţă şi de practică de viaţă a creştinilor. Am pe inimă ca încă mulţi să recunoască faptul că putem dobîndi salvarea numai şi numai prin graţia lui Dumnezeu (Efeseni 2:8) şi că numai graţiei Sale îi datorăm faptul că, prin sîngele Mielului, Iesus Cristos, putem fi curăţaţi de orice păcat şi vină. Domnul mi-a făcut parte de binecuvîntarea Sa, şi ştiu că Iesus Cristos este Salvatorul meu. M-am pocăit de păcatele mele şi mă odihnesc acum în îndurarea Sa. Fie ca toţi cei ce citesc aceste rînduri şi care încă n-au fost aduşi prin graţia lui Dumnezeu la acest punct, ci sunt pînă acum prinşi în plasa Bisericii Romano-catolice, să mediteze la următorul text din Scriptură şi să se roage în privinţa lui. Căci Biserica Romano-catolică vrea să te ţină departe de adevărul lui Cristos.

„Cine ne va despărţi de iubirea lui Cristos? _ecazul sau teama sau persecuţia sau foamea sau lipsa de îmbrăcăminte sau pericolul sau sabia? După cum este scris: Din cauza Ta suntem daţi la moarte în fiecare zi, suntem consideraţi ca nişte oi de tăiat. Dar în toate acestea suntem mai mult decît învingători prin Cel care ne-a iubit. Căci sunt sigur că nici moartea nici viaţa, nici îngerii nici stăpînirile, nici prezentul nici viitorul, nici puterile, nici cele de sus nici cele de jos, nici o altă creatură nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu care este în Cristos Iesus, Domnul nostru“ (Romani 8:35-39).


Dominic Stockford este acum pastorul bisericii Christ Church din Teddington, în sud‐vestul Londrei, o biserică ce‐şi dă osteneala să rămî nă lîngă adevărul Sfintei Scripturi. Dominic are contact în Marea Britanie şi Statele Unite cu mulți alții care duc ca şi el lupta cea bună a credinței împotriva ritualismului şi contra mişcării ecumenice. Dominic şi soția sa au două fiice şi se bucură de toată bunătatea pe care le‐a arătat‐ o Dumnezeu.

Îi place să primească scrisori (în engleză). Adresa sa de e‐mail este: dominic@FrancisStockford.fsnet.co.

(Traducător: Olimpiu S. Cosma)

Related Posts