Un preot devine predicator

J. M. A. Hendriksen

Pe cînd eram preot în Rotterdam m-am întîlnit odată cu un marinar solid romano- catolic care a făcut nişte glume despre interdicţia de a mînca carne în ziua de vineri. După aproape un an am fost chemat să-l vizitez pe acest om, pentru că era foarte bolnav. Doctorul i-a spus că suferă de un cancer incurabil. Cînd am ajuns la el, m-a întrebat, spre surprinderea mea, dacă mi se poate spovedi, ceea ce i-am permis bineînţeles. Ba chiar m-am bucurat foarte mult de această cerere.

Istoria vieţii lui pe care am auzit-o atunci era dintre cele mai teribile pe care le auzisem vreodată. Omul acesta îşi irosise viaţa. Mediul în care fusese nevoit să crească în tinereţe şi în anii de mai tîrziu era deosebit de stricat. Cînd, pe la mijlocul povestirii, m-a întrebat dacă nu eram de părere că era un om foarte rău, n-am putut decît să-i răspund: „Nu, căci dacă aş fi trăit în aceleaşi împrejurări, aş fi fost cu mult mai rău“.

Am constatat cu mirare, dar şi cu multă emoţie în timpul povestirii că din marinarul glumeţ de acum un an nu rămăsese mai nimic. Era ceva sfîşietor să vezi ce rău îi părea de viaţa pe care o dusese. Iesus Cristos părea să fi atins inima acestui om necioplit la sfîrşitul vieţii, aşa cum făcuse cu tîlharul de pe cruce.

Întrucît doctorul îmi spusese că marinarul bolnav nu mai avea mult de trăit, m-am dus să-l vizitez din nou după cîteva zile. Era pe moarte. În timpul conversaţiei l-am întrebat dacă am putea cere împreună încă o dată iertare pentru tot răul pe care-l făcuse în viaţa lui. „Am făcut deja lucrul acesta“, a fost răspunsul, şi după ce m-am uitat un timp la el fără să spun nimic, a spus: „Vă rog, părinte, ascultaţi-mă. Dacă unul dintre copiii mei m-ar fi insultat şi mi-ar fi cerut iertare, iar eu i-aş spune după aceea că totul este în ordine, atunci după cîteva zile nu mi-ar mai cere să-l iert. Chiar şi ca tată aş acţiona aşa. Iar Dumnezeul iubitor din cer este un Tată mai bun ca mine“. „Mă voi bucura mult în Domnul, sufletul mi se va înveseli în Dumnezeul meu, căci El m-a îmbrăcat cu veşmintele salvării, m-a acoperit cu mantia dreptitudinii“ (Isaia 61:10).

Ce credinţă! Cum putea tipul acesta dur să fie la sfîrşitul vieţii sale un credincios adevărat care avea siguranţa salvării? În ziua următoare, el a murit în pace. El n-a avut parte de o înmormîntare religioasă, căci familia lui n-a dorit lucrul acesta. Dar pentru mine era limpede: La sfîrşitul vieţii mele voi prefera să stau în cizmele acestui marinar decît în pantofii multora pe care i-am înmormîntat cu funeralii religioase!

Ieşirea mea din Biserica Romano‐catolică

Curînd după aceea au avut loc mari schimbări în viaţa mea. Am fost transferat din Rotterdam la Amsterdam. De fapt, aceasta era o promovare, dar între timp conflictul meu interior cu doctrina şi practica romano- catolică ajunsese în cursul timpului atît de mare, încît m-am simţit obligat să părăsesc ordinul dominican şi Biserica Romano- catolică. Din credinţa mea – pentru că aveam o filozofie de viaţă foarte materialistă – nu mai rămăsese aproape nimic. Din acest motiv am cerut în noiembrie 1955 aşa- numita „dispensaţie“, adică permisiunea de a ieşi din ordin, pe care am primit-o.

Desigur, pentru ieşirea din Biserica Romano- catolică n-am primit nici o permisiune!

M-am mutat apoi la Haga, unde am început o viaţă complet diferită. Prin intermediul unui om cu multă influenţă în lume, am devenit administratorul unui hotel din Rotterdam. Era fireşte cu totul altceva decît faptul de a fi preot. Mă simţeam complet gol din punct de vedere mintal şi spiritual. Evitam tot ce trezea în mine sentimente religioase, voiam să mă eliberez total de trecutul meu şi să mă gîndesc cît mai puţin cu putinţă la el. Aproape am reuşit. Dar pe marinarul acela n-am putut să-l uit.

Din credinţa mea romano-catolică nu mai rămăsese mare lucru. Rareori intram într-o biserică. Biserica Romano-catolică mă dezamăgise, iar cele mai multe servicii divine protestante mă plictiseau prin predicile anoste, schematice, seci, puţin inspiratoare şi tradiţionaliste, în spatele cărora nu se putea detecta prea multă convingere personală sau entuziasm. Cu cîteva excepţii, puţinele predici protestante pe care le-am ascultat mi-au dat impresia că nu sunt decît nişte eseuri personale sau teologice despre evanghelie mai mult sau mai puţin reuşite, dar nici una nu era marcată de convingere interioară şi de proclamarea evangheliei. Înainte de orice îmi era străin stilul predicilor şi faptul că erau citite. Pe lîngă aceasta, în două rînduri predicatorii erau liberali, iar mesajul lor era atît de confuz şi de neclar, încît m-au derutat şi mai mult. Mi-am pierdut complet interesul pentru Biserică. Dar pe marinarul acela n-am putut să-l uit.

După trei ani de lucru în hotel, pentru care eram total nepotrivit, am devenit profesor de limbi clasice la cîteva instituţii de învăţămînt mediu. A treia şi ultima dintre şcolile în care am predat era un liceu creştin din Haga. Acolo am ajuns desigur în contact cu colegi creştini. Nu pot să afirm că toţi erau modele de creştinism viu, dar erau unii care îşi trăiau viaţa în mod conştient după nişte convingeri creştine şi care radiau libertatea şi bucuria unor copii ai lui Dumnezeu. Fără să vreau, am început să-i observ, şi lucrul acesta a devenit o experienţă atractivă pentru mine.

Biblia a început să mă fascineze

Trebuia să încep orele în fiecare dimineaţă citind un scurt pasaj din Biblie. Spre mirarea mea, am început treptat să mă bucur de lucrul acesta. Cuvîntul lui Dumnezeu a început să mă atragă şi să mă fascineze ca niciodată înainte. Curînd citeam pentru mine cu mult mai mult decît pasajul acela scurt pe care trebuia să-l citesc la şcoală.

Am citit de asemenea şi comentarii scrise de învăţători biblici cunoscuţi. Uneori, acestea erau lămuritoare şi inspiratoare, dar de cele mai multe ori le găseam plicticoase şi seci. Lucrul acesta m-a necăjit, deşi nu împărtăşeam deloc ideea că Biblia poate fi înţeleasă numai cu ajutorul unor învăţaţi. Eunucul etiopian a fost iniţiat în înţelegerea pasajului din Isaia nu de către un profesor sau lucrător ordinat, ci de către diaconul Filip. „Atunci Filip şi-a deschis gura şi, începînd de la acest pasaj i-a predicat evanghelia despre Iesus“ (Fapte 8:35). Iar Filip a predicat în aşa fel, încît omul a crezut, a fost botezat şi şi-a văzut mai departe de drum plin de bucurie.

După citirea cîtorva comentarii mi-a fost imposibil să spun că-mi continui drumul plin de bucurie. Dimpotrivă, foarte adesea bucuria pe care o aveam deja ca urmare a mesajului minunat al iubirii şi îndurării lui Dumnezeu era slăbită şi împiedicată. De aceea, din toate scrierile acelea savante despre Biblie pe care le citeam nu s-a prea lipit nimic de mine. Dar pe marinarul acela n-am putut să-l uit. Cu cît citeam mai mult din Biblie, cu atît înţelegeam mai bine de ce nu-l puteam uita. Acest om era un credincios adevărat. Personal, eu nu eram şi nu fusesem niciodată cu adevărat, în ciuda faptului că mai înainte acceptasem un mare număr de teze teologice ca „adevăruri religioase“ şi în ciuda faptului că deţinusem o poziţie de conducere în Biserică.

Am ajuns la această concluzie prin citirea Scripturii. A fost un timp cînd socoteam că pentru a crede trebuie să accept autoritatea altuia (de exemplu, a Bisericii) şi să accept cu intelectul un anumit număr de adevăruri (de pildă că Dumnezeu există, că există un cer şi un iad, că există sacramente, etc.). Totuşi, Biblia m-a învăţat că nu aceasta înseamnă credinţă. Dacă ar fi aşa, atunci însuşi diavolul ar fi şi el un credincios.

Diavolul acceptă aceste adevăruri! Dar nu aceasta este credinţa adevărată.

Abraham L‐a crezut pe Dumnezeu

Potrivit Sfintei Scripturi, credinţa este identică cu încrederea. Biblia îl numeşte pe Abraham tatăl tuturor credincioşilor din cauză că s-a încrezut în Dumnezeu şi în Cuvîntul lui Dumnezeu, chiar dacă nu l-a înţeles din punct de vedere intelectual. „Şi el a primit semnul circumciziei ca sigiliu al dreptitudinii credinţei pe care o avea încă pe cînd era necircumcis, ca el să poată fi tatăl tuturor celor ce cred, deşi nu sunt circumcişi, ca să le fie socotită şi lor dreptitudinea“ (Romani 4:11).

Cînd Abraham şi soţia lui au avut laolaltă aproape 200 de ani, Dumnezeu a spus că vor avea un copil. Din punct de vedere biologic, lucrul acesta era complet incredibil, totuşi Abraham s-a încrezut în faptul că Dumnezeu Îşi va împlini Cuvîntul.

La fel era şi marinarul acela. El nu ştia absolut nimic despre o teologie formală şi rareori fusese la biserică, dar la sfîrşitul vieţii a fost credincios. El ştia că Dumnezeu era Tatăl lui, că păcatele îi erau iertate şi că era unul dintre copiii lui Dumnezeu.

Această încredere tare ca stînca l-a făcut să strige de pe patul său de moarte: „Abba, Tată“.

Eu cred în Dumnezeu

Curînd după ce am înţeles prin citirea Scripturii ce este cu adevărat credinţa, Biblia a devenit pentru mine o carte complet diferită. N-am putut face altceva decît să mă supun Scripturii şi să mă încred în Domnul. Pe urmă am putut şi eu, în nişte clipe de neuitat, să strig din toată inima: „Abba, Tată“. De acum făceam şi eu parte dintre copiii lui Dumnezeu. Am descoperit că este absolut demn de încredere tot ce spune Sfînta Scriptură despre credincioşi şi despre promisiunile făcute lor. Puteam şi eu să am „viaţa eternă“, nu numai mult mai tîrziu, ci acum! „Adevărat, adevărat vă spun: Cine crede în Mine are viaţa eternă“ (Ioan 6:47).

Întristare şi bucurie

Dintr-odată au ieşit la suprafaţă sentimente de întristare şi regrete pentru multele mele păcate groaznice, sentimente pe care nu mi le-am putut înfrîna. Dar ele erau amestecate într-un mod minunat cu bucuria abundentă dată de siguranţa că eram salvat prin sîngele preţios al lui Iesus de condamnarea eternă şi că acum eram pentru totdeauna un copil al lui Dumnezeu. Este pur şi simplu imposibil să descrii ce înseamnă aceasta cuiva care n-a cunoscut niciodată pînă acum o asemenea siguranţă.

După această schimbare spirituală completă în viaţa mea, m-am simţit nespus de fericit. La fel mă simt şi azi. Iată de ce doresc ca mulţi alţii să experimenteze aceeaşi bucurie ca mine, şi mă rog zilnic pentru aceasta.

„Şi pe noi, care eram morţi în păcate, El [Dumnezeu] ne-a făcut vii împreună cu Cristos“ (Efeseni 2:5). Tu şi cu mine facem parte dintre cei ce erau condamnaţi la moartea eternă! Pe crucea de la Golgota, acolo unde tu şi cu mine meritam să atîrnăm înainte de respingerea noastră pentru totdeauna, Iesus a fost Cel care a suferit. El ne-a luat locul şi a murit ca să ne salveze de moartea eternă şi să ne sfinţească şi binecuvînteze acum şi pentru totdeauna! Acest mesaj extrem de impresionant al iubirii nesfîrşite a lui Dumnezeu este miezul Scripturii, acea carte unică cu conţinutul ei unic. Ca să spun şi altora acest mesaj minunat şi plin de speranţă al răscumpărării, eliberării şi vieţii eterne, fără să-l denaturez, am devenit predicator.

Numai Cristos

Fusesem călugăr peste cincisprezece ani, dar oricît de importantă ar fi fost această poziţie în ochii oamenilor, mi-a fost cu neputinţă să găsesc pacea şi fericirea în ea. Fără siguranţa iertării păcatelor şi a faptului că sunt un copil al lui Dumnezeu nu puteam trăi fericit şi în pace, şi nici acum nu pot. Biserica Romano-catolică n-a fost niciodată în stare să-mi dea această siguranţă, nici chiar cînd eram preot şi călugăr. Ea nu m-a învăţat ce este necesar pentru a avea aceste lucruri. Nu m-a învăţat că este necesară numai îndurarea lui Dumnezeu, iar din partea omului e nevoie numai de credinţă, iar calea într-acolo se află numai în Scriptură.

După convertirea sa, fratele Hendriksen a lucrat încă mulți ani ca predicator şi învățător. Şi după pensionarea sa foloseşte orice prilej ca să servească Domnului. Dacă ar trebui să‐l caracterizăm în cîteva cuvinte, acestea ar fi poate: „om bun ca pîinea caldă“. Între timp (2006) a împlinit 92 de ani şi locuieşte în Zwolle, Olanda.

(Traducător: Olimpiu S. Cosma)

Related Posts