Un preot, dar un străin pentru Dumnezeu

  • Home
  •  / 
  • Articole
  •  / 
  • Un preot, dar un străin pentru Dumnezeu

Marturia fostului preot romano‐catolic

Joseph Tremblay

M-am născut în Quebec, Canada, în anul 1924. Încă din copilărie, părinţii mi-au imprimat un mare respect pentru Dumnezeu. Doream foarte mult să-L servesc cât de bine puteam şi să mă consacru total Lui ca să-I fiu pe plac, în conformitate cu cuvintele apostolului Paul: „Vă îndemn, deci, fraţilor, prin îndurările lui Dumnezeu, să vă înfăţişaţi corpurile ca un sacrificiu viu, sfânt, plăcut lui Dumnezeu, care este serviciul vostru divin înţelept“ (Romani 12:1). Această dorinţă de a-I fi pe plac mi-a motivat decizia de a deveni preot romano-catolic.

Misionar în Bolivia

După mai mulţi ani de studiu am fost ordinat preot în Roma, Italia. Un an mai târziu am fost trimis în Bolivia şi Chile, unde am servit peste treisprezece ani ca misionar în Congregaţia „Hostiei Concepţiei Imaculate a Mariei“. Îmi plăcea foarte mult această viaţă şi încercam să mă achit de responsabilităţi cât de bine puteam. Mă bucuram de prietenia tuturor colaboratorilor mei, şi chiar dacă zâmbeau ironic în legătură cu plăcerea de a studia Biblia, îşi arătau aprobarea prin aceea că-mi cereau să le împărtăşesc rezultatele studiilor mele.

Când mi-au dat porecla de „Joe-Biblia“, am ştiut că, în ciuda expresiei sarcastice, ei mă învidiau. Membrii parohiei mele preţuiau la rândul lor atât de mult lucrarea cu Cuvântul lui Dumnezeu, încât au organizat un cerc de studiu al Bibliei în casă. În felul acesta am fost obligat să mă dedic unui studiu biblic serios, prin care să mă pregătesc pentru cercurile improvizate din case şi de asemenea pentru predicile mele de duminică.

Studiu biblic serios

Studierea Bibliei care fusese, până atunci, doar un hobby, a devenit rapid o obligaţie profesională. Mi-am dat seama pe de o parte de claritatea cu care Biblia afirmă anumite adevăruri, iar pe de altă parte am descoperit că nu spune nimic despre multe dogme pe care le studiasem eu. Studiul meu biblic a scos la iveală faptul că nu cunoşteam Biblia. Le-am făcut superiorilor mei propunerea de a-mi folosi concediul ce-mi stătea în faţă pentru un studiu aprofundat al Bibliei.

Între timp, iezuiţii din Antofagasta m-au invitat să predau Biblia la Facultatea de pedagogie pe care o conduceau ei. Nu ştiu cum au aflat despre interesul meu pentru Biblie. În pofida lipsei mele de pregătire, am acceptat invitaţia, ştiind că această nouă responsabilitate va cere un studiu şi mai serios al Cuvântului lui Dumnezeu.

Evanghelia pe calea undelor radio

Multe ore, zile şi nopţi au fost dedicate pregătirii cursurilor la Universitate, cercurilor de casă şi predicilor mele. Ca să-mi păstrez buna dispoziţie în timpul cititului şi studiului, obişnuiam să ascult muzică. Aveam un mic aparat de radio cu tranzistori la care puteam asculta o muzică frumoasă, fără să-mi bat capul cu pusul şi întoarcerea pe faţa cealaltă a discurilor.

Într-o zi, am observat că la radio se cântau imnuri religioase. Din când în când se auzea cuvântul „Iesus“, în timp ce eu citeam Biblia sau comentariile. Apoi a urmat la radio citirea unui scurt pasaj biblic. Ultimul verset citit mi-a atras atenţia: „Căci pe Cel care nu ştia de păcat L-a făcut păcat pentru noi, astfel încât noi să fim făcuţi în El dreptitudinea [conformarea cu standardul divin] lui Dumnezeu“ (2.Corinteni 5:21).

Predica ce a urmat se baza pe acest verset. La început am fost ispitit să schimb postul, pentru că mă deranja prea mult să ascult pe cineva în timp ce încercam să studiez. În plus, mă gândeam: «La urma urmelor, ce m-ar mai putea învăţa această predică? Pe mine, cu atâtea diplome! Eu l-aş putea învăţa câte ceva pe omul acesta». După o scurtă şovăială m-am decis să ascult ce avea de zis vorbitorul. Şi, într-adevăr, am aflat câteva dintre lucrurile cele mai minunate despre Persoana lui Iesus Cristos. Ba încă mi-era foarte ruşine când am înţeles că n-aş fi putut niciodată să predic la fel de bine ca acest vorbitor necunoscut. Mă simţeam de parcă Iesus Însuşi ar fi fost Cel ce-mi vorbise şi stătea acum înaintea mea. Ce puţin Îl cunoşteam pe acest Iesus, care era totuşi obiectul gândurilor şi studiilor mele! Simţeam că El era foarte departe de mine. Era pentru prima dată că aveam un asemenea sentiment faţă de Iesus Cristos. Mi se părea un străin. Mă simţeam de parcă întreaga mea fiinţă nu era decât un vid, în jurul căruia înălţasem o structură de principii şi dogme teologice foarte frumoase, bine construite şi bine ilustrate, dar care nu-mi atinseseră sufletul şi nu-mi schimbaseră fiinţa. Simţeam că în mine era un gol uriaş. Şi cu toate că am continuat să studiez, să mă rog şi să meditez, acest gol devenea tot mai mare pe zi ce trecea.

Aflu de salvarea prin grația divină

Am continuat să ascult la acelaşi post de radio şi să prind acest program ori de câte ori puteam. Am aflat că postul de radio era în Quito, Ecuador, şi era cunoscut sub numele de HCJB. Am mai aflat că era un post de radio consacrat exclusiv predicării evangheliei în lumea întreagă. Uneori eram profund mişcat de ceea ce auzeam, şi cu aceste ocazii am scris direct la postul de radio ca să le mulţumesc şi să cer informaţii.

Ceea ce m-a izbit cel mai mult în cele auzite era insistenţa cu care vorbeau aceşti oameni despre salvarea (mântuirea) prin graţie (har), subliniind că tot meritul pentru salvare îi revenea nu celui salvat, ci Domnului Iesus Cristos, singurul Salvator, că omul nu se putea lăuda cu nimic, că faptele lui nu erau decât nişte zdrenţe murdare, că viaţa eternă putea fi primită în inimă numai ca un cadou gratuit, că nu era o răsplată în schimbul unor merite care fuseseră câştigate, ci era un dar nemeritat dat de Dumnezeu oricui se pocăieşte de păcatele lui şi-L primeşte pe Iesus Cristos în inima şi viaţa lui. Toate aceste lucruri erau noi pentru mine şi în contradicţie cu teologia care îmi fusese predată, şi anume că cerul şi viaţa eternă sunt câştigate cu ajutorul meritului, fidelităţii, facerii de bine şi sacrificiilor cuiva. Şi exact lucrul acesta încercam să-l fac de atâţia ani! Dar care era rezultatul tuturor eforturilor mele?

Pe când meditam la această întrebare, îmi spuneam: „N-am ajuns niciun pic mai departe. Dacă comit un păcat care duce la moarte şi mor în această stare, ajung în iad. Teologia mea m-a învăţat că salvarea este prin fapte şi sacrificii. În Biblie descopăr o salvare care e darul lui Dumnezeu. Teologia mea nu-mi dă nicio siguranţă a salvării;

Biblia îmi oferă această siguranţă. Sunt nedumerit. Poate că n-ar trebui să mai ascult aceste programe evanghelice“.

Lupta mea interioară lua proporţii alarmante. Sufeream în corp şi în inimă. Aveam dureri de cap, insomnii, teamă de iad. Nu aveam nicio dorinţă să ţin liturghia sau să ascult spovedanii. Sufletul meu avea o nevoie mai mare de iertare şi mângâiere decât toate celelalte suflete cu care aveam de-a face! Evitam orice contact cu ceilalţi.

Dar Dumnezeu a continuat să-mi vorbească în tăcerea inimii mele neliniştite. Atâtea întrebări îmi veneau în minte, atâtea temeri şi presimţiri îmi mocneau în inimă! Atunci mi-a venit în ajutor Cuvântul lui Dumnezeu, răspândind un balsam răcoritor pe sentimentele mele agitate. „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că L-a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă eternă“ (Ioan 3:16). „Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de gloria lui Dumnezeu, fiind îndreptăţiţi în mod gratuit prin graţia Sa, prin răscumpărarea Sa care este în Cristos Iesus“ (Romani 3:23-24). „Căci plata păcatului este moartea, dar darul lui Dumnezeu e viaţă eternă prin Iesus Cristos, Domnul nostru“ (Romani 6:23). Multe alte pasaje biblice mi-au venit în minte, pasaje pe care le ştiam acum, deoarece le auzisem deseori în timp ce ascultam postul de radio HCJB.

Sfânta Mamă Biserica

M-am hotărât să vorbesc cu superiorul meu, care era un om foarte înţelept şi un părinte adevărat pentru toţi. El observase deja atitudinea mea. Mă schim-basem, spunea el, ceva nu era în ordine cu mine. M-a lăsat să-i istorisesc. La sfârşitul mărturisirii mele i- am spus: „Aş vrea nu numai să citesc şi să studiez Biblia, ci şi să încerc să-mi dirijez viaţa după ea, să trăiesc în conformitate cu ceea ce este scris în ea, scutit de ceea ce vor să-mi impună oamenii“. Răs-punsul lui a fost foarte vag, căci nu voia să mă supere. M-a sfătuit să continui cu citirea Bibliei, dar mi-a reamintit că trebuie să rămân fidel faţă de învăţă-turile date de Sfânta Mamă Biserica şi să mă supun ei şi în lucruri pe care nu le înţeleg. L-am ascultat pe superiorul meu cu tot respectul pe care i-l datoram, dar în inima mea îmi pierdusem deja încrederea în Biserică, căci ea nu avea o învăţătură clară despre siguranţa salvării. Nici superiorul meu nu ştia dacă era salvat.

Lumina a intrat în inima mea în clipa în care m-am aşteptat cel mai puţin. Era rândul meu să ţin predica în parohie. Pentru acea duminică îmi alesesem ca temă „Ipocrizia religioasă“ din textul: „Nu oricine îmi spune: «Doamne, Doamne» va intra în Regatul cerului, ci cel care face voia Tatălui Meu care este în cer. Mulţi îmi vor zice în ziua aceea: «Doamne, Doamne, n-am profeţit noi în Numele Tău? Şi nu în Numele Tău am scos noi demoni? Şi nu în Numele Tău am făcut noi multe fapte miraculoase?» Atunci le voi mărturisi: «Nu v-am cunoscut niciodată: Plecaţi de la Mine, voi cei care lucraţi nelegiuirea»“ (Matei 7:21-23).

Spiritul Sfânt lucrează

Îi cunoşteam pe membrii bisericii mele. Voiam să le atrag atenţia asupra faptului că unii dintre ei se pot făli cu faptele lor bune fără să observe că în felul acesta doar îşi camuflează depravarea şi corupţia inimii. În timp ce îmi rosteam mesajul în auzul celor adunaţi, eram conştient că acest Cuvânt al lui Dumnezeu se întorcea la mine ca o minge de tenis care ricoşează înapoi şi se izbeşte de faţa jucătorului.

Este ciudat cum poate mintea omenească să compună în câteva secunde un eşafodaj de gânduri pentru care ar avea nevoie de câteva ore ca să-l aştearnă în scris. Exact aceasta am trăit eu în timpul acelei predici: Altcineva vorbea în inima mea şi-mi ţinea o predică ce corespundea exact nevoilor mele personale.

Eu mă considerasem mai bun ca toţi ascultătorii mei, că doar eram călugăr şi preot. Dar acum simţeam că aceeaşi sentinţă este valabilă şi pentru mine: „Nu te-am cunoscut niciodată, pleacă de la Mine“. Îmi auzeam propriile argumente în faţa acestui pericol şi condamnări ameninţătoare: „Cum se poate, Dumnezeule, să nu mă cunoşti?

Nu sunt eu preotul Tău? Nu sunt un om religios? Uită-Te la toate sacrificiile pe care le-am făcut pentru Tine: anii de studiu, despărţirea de părinţii şi de patria mea, jurămintele mele de sărăcie, supunere şi castitate. Ţi-am dedicat toată averea, voinţa, ba chiar şi corpul meu, ca să Te pot servi mai bine! Şi vrei să zici că nu m-ai cunoscut niciodată? Gândeşte-Te la toate suferinţele pe care le-am îndurat ca misionar: n-am fost totdeauna sătul, am plâns cu cei ce plâng, am botezat sute de copii, am auzit atâtea spovedanii, am mângâiat atâtea suflete triste şi descurajate, am suferit de frig, de singurătate, de dispreţ, de nerecunoştinţă şi de ameninţări… Sunt gata chiar să-mi dau viaţa pentru Tine…“

Dar, în ciuda tuturor acestor argumente pe care I le aduceam lui Dumnezeu, am auzit răsunându-mi în urechi sentinţa: „Nu te-am cunoscut niciodată…“ Eram la capătul argumentelor, la capătul puterilor mele. Eram pe cale să mă prăbuşesc, mă temeam că voi izbucni în plâns în faţa ascultătorilor, care simţeau că se apropie furtuna. În cele din urmă nu mi-am mai putut continua predica.

Cunoaşterea faptului că toată viaţa construisem pe valori false şi că mă aflam pe drept în faţa sentinţei de condamnare a lui Dumnezeu era mai mult decât puteam suporta. M- am refugiat în biroul meu, am îngenuncheat şi am aşteptat până s-a întors calmul. Mai mult nu puteam face. Eram într-o stare de epuizare completă, de depresie şi de descurajare. Acesta a fost momentul în care Dumnezeu mi-a putut da graţia Sa.

După verdictul de vinovăţie, răspunsul lui Dumnezeu mi-a deschis ochii ca să văd însemnătatea morţii lui Cristos. Am recunoscut şi motivul pentru care Dumnezeu trebuia să-mi respingă viaţa de până atunci. Încercasem să mă salvez eu însumi prin faptele mele, dar Dumnezeu voia să mă salveze prin graţia Sa, adică prin favoarea Sa nemeritată. Altcineva îmi purtase deja păcatele şi judecata pe care o atrăgeau ele, şi anume: Iesus Cristos. Din cauza aceasta murise pe cruce. El murise pentru păcatele altora, căci El Însuşi nu păcătuise niciodată. Deci pentru ale cui păcate murise El?

Oare pentru ale mele? Da, pentru ale mele!

Mi-am amintit cuvintele lui Iesus: „Veniţi la Mine, toţi cei ce vă trudiţi şi sunteţi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă“ (Matei 11:28). Am înţeles de aici că trebuie să mă duc la Iesus dacă doream să am siguranţa salvării şi pacea sufletească.

Mi-am amintit de un alt verset biblic pe care-l auzisem: „Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva vocea Mea şi deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el, şi el cu Mine“ (Apocalipsa 3:20). M-am grăbit să-L invit să intre în inima mea, fără ca mai întâi să cer permisiunea vreunui om. În clipa aceea am ştiut că eram graţiat, achitat de pedeapsa care mă ameninţase atâta timp. Eram salvat, iertat. Aveam viaţă eternă.

Dumnezeu Îşi începuse lucrarea în mine. Acum am înţeles cuvintele pe care le auzisem de atâtea ori şi care deveniseră realitate în viaţa mea: „Căci pe Cel care nu ştia de păcat L-a făcut păcat pentru noi, astfel încât noi să fim făcuţi în El dreptitudinea [conformarea cu standardul divin] lui Dumnezeu“ (2.Corinteni 5:21).

Lupta mea continuă

Ce s-a întâmplat după aceea? La început am continuat să-mi fac serviciul de preot cât de bine puteam. Totuşi, puţin câte puţin am început să mă simt ca un străin în această funcţie. Mi-am dat seama că graţia divină care mă salvase, care făcuse din mine un copil al lui Dumnezeu era în conflict cu „faptele“ care erau de aşteptat din partea mea ca preot. Pe de o parte eram fericit, căci aveam siguranţă privind salvarea mea, pe de altă parte eram înăbuşit de un sistem care mă obliga să fac fapte bune pentru a-mi merita salvarea. Eu posedam acum salvarea, astfel că toate aceste fapte au început să fie date la o parte una câte una. Singurul lucru care mă interesa era Iesus Cristos, cine era El şi ce a făcut El. Am abandonat subiectele de predică pregătite mai dinainte de comisia liturgică a diocezei şi mi-am dedicat toate predicile Persoanei şi lucrării iubitului meu Salvator, prezentându-L ca atare enoriaşilor mei nedumeriţi şi miraţi, dar care deseori au fost edificaţi prin ele.

Am cerut să fiu eliberat din funcţia mea de paroh, întrucât nu mai puteam predica despre lucruri care erau în contradicţie cu Cuvântul lui Dumnezeu. Superiorii mei mi- au acceptat demisia, deşi nu puteau înţelege de ce doream să plec. De fapt, ei se purtaseră foarte frumos cu mine şi mă ajutaseră de multe ori; cât îi privea pe ei, nu dusesem lipsă de nimic. Lucrul acesta era adevărat în ceea ce privea hrana, îmbrăcămintea, găzduirea şi altele. Dar acum găsisem ceea ce Biserica nu-mi putea da: siguranţa că sunt salvat. Acum, Cristos era Salvatorul meu, nu mai era nevoie să-mi câştig singur salvarea eternă. Un Altul făcuse aceasta pentru mine.

Mă vizitează creştinii

În 1965 m-am întors în Quebec pentru un concediu mai lung de odihnă. Curând după aceea am fost vizitat de nişte creştini evanghelici care primiseră numele meu de la personalul postului de radio HCJB. Deşi discuţia cu ei mi s-a părut foarte folositoare, nu mi-am deschis complet inima faţă de ei. Nu mai voiam să cad în alt sistem teologic, după ce fusesem atâţia ani subjugat de sistemul în care mă născusem, în care crescusem şi trăisem aproape patru-zeci de ani. Totuşi, m-am rugat Domnului să-mi găsească fraţi şi surori de care să mă pot ataşa, astfel încât să nu mă mai simt aşa de singur. Am cunoscut experienţa primilor creştini consemnată în cartea Faptelor Apostolilor: „Şi ei au continuat statornic în învăţătura şi comuniunea apostolilor, în frângerea pâinii şi în rugăciuni“ (Fapte 2:42). Oare era posibil ca şi în zilele noastre să se mai adune laolaltă creştinii ca să-şi amintească de Domnul, în timp ce-I aşteaptă întoarcerea? Dumnezeu, care Se îngrijise de salvarea sufletului meu, cu siguranţă că Se va îngriji în continuare de mine şi-mi va arăta unde se găseau copiii Săi.

O nouă însărcinare

Superiorii mei din Montreal m-au invitat să ţin locul unui profesor de teologie într-un colegiu din Rouyn. Tema pe care trebuia s-o predau era „Biserica“. Aveam acces la toate cărţile necesare pentru pregătirea cursurilor mele.

Am început să mă pregătesc folosind numai Biblia. Le-am explicat studenţilor mei ce este Biserica doar pe baza a ceea ce afirmă Biblia. Recunosc că şi mie mi-era greu să înţeleg ceea ce predam, căci era într-o contradicţie mare cu Biserica ierarhică în care încă mă găseam şi eu. Studierea acestei teme mi-a produs o mare bucurie. Pentru a- mi ilustra lecţiile, îi puneam pe studenţi să asculte la un minicasetofon interviurile pe care le luasem în locuri publice din oraş.

Într-o zi, am aflat din ziar că urma să fie prezentat un program la televiziune având tema „Biserica“. Am înregistrat pe video emisiunea, ca s-o folosesc mai târziu la ore. Am descoperit cu această ocazie că subiectul era tratat din punctul de vedere al Bibliei. Am fost aşa de impresionat de asemănarea între prezentarea făcută de acest predicator necunoscut şi lecţiile mele, încât i-am scris o scrisoare de mulţumire şi l-am invitat să- mi facă o vizită. El a venit, şi am aflat că este un creştin evanghelic care Îl cunoaşte bine pe Domnul Iesus Cristos. După câteva vizite m-a invitat acasă la el ca să-mi petrec duminica cu el şi cu familia lui. Cu această ocazie am luat parte la serviciul divin ţinut în biserica în care era membru.

Dumnezeu răspunde la rugăciune

Am recunoscut în timpul acestui serviciu divin ceea ce este descris în 1.Corinteni 11 şi mi-am dat seama că Dumnezeu mi-a răspuns la rugăciune, călăuzindu-mă la fraţi şi surori în Domnul şi arătându-mi că şi astăzi creştinii se adună într-adevăr laolaltă ca biserică locală pentru a-şi aminti de Domnul în timp ce-I aşteaptă întoarcerea. „Căci ori de câte ori mâncaţi pâinea aceasta şi beţi paharul acesta vestiţi moartea Domnului până va veni El“ (1 .Corinteni 11:26).

Curând după aceea am scris superiorilor mei din Montreal, anunţându-i că mi-am găsit familia spirituală şi cerându-le dezlegare de toate jurămintele pe care le-am făcut faţă de Biserica Romano-catolică, întrucât nu mă mai consideram un membru al ei. Viaţa mea aparţinea acum Domnului, iar viitorul meu stătea sub controlul Său.

Viață nouă în Domnul

În felul acesta m-a eliberat Domnul, nu numai de păcatele mele, nu numai de condamnarea Sa, ci şi de fiecare sistem omenesc care împovărează şi asupreşte. „Deci, acum nu mai există condamnare pentru cei care sunt în Cristos Iesus, care umblă nu în conformitate cu carnea, ci cu Spiritul. Căci Legea Spiritului de viaţă în Cristos Iesus m-a eliberat de Legea păcatului şi a morţii“ (Romani 8:1-2).

Joseph Tremblay vorbeşte fluent franceza, spaniola şi engleza. El a luat parte la acțiuni de evanghelizare în diferite țări. În anul 1995 a făcut o călătorie în Irlanda pentru a predica evanghelia, pentru a‐şi depune mărturia şi pentru a explica deosebirea dintre credința biblică şi creştinismul de tip romano‐catolic. Mărturia lui rostită în limba franceză poate fi ascultată pe Internet (You Tube): Joseph Tremblay ‐ Prêtre… mais inconnu de Dieu.


(Traducător: Olimpiu S. Cosma)

Related Posts