Un preot cere grație de la Dumnezeu

Marturia fostului preot romano‐catolic

Charles Berry

În fiecare duminică, familia noastră dedica o jumătate de oră participării la liturghie. Noi ne consideram catolici practicanţi, dar în realitate religia nu juca un rol prea important în viaţa noastră. Ca adolescent, mi-era ruşine de apartenenţa mea la Biserica Romano-catolică şi evitam să mă duc la biserică ori de câte ori puteam. Apoi s-a întâmplat ceva care a schimbat direcţia vieţii mele.

Să intri în cer prin suferințe

În timp ce supravegheam copilaşul unei vecine protestante, am găsit întâmplător o broşură având ca temă iadul şi pedeapsa eternă. Ea m-a convins de realitatea teribilă a iadului, şi aşa cred şi astăzi. Ferm hotărât să găsesc o cale de a mă apropia mai mult de Dumnezeu, m-am cufundat în practicile romano-catolice. Am început să particip la liturghie şi să fac mătănii în fiecare zi, purtând scapularul cafeniu şi diferite medalii.

Mi s-a spus că dacă doream cu adevărat să aflu cum să ajung în cer, atunci trebuia să citesc vieţile sfinţilor romano-catolici şi să descopăr în ele cum au reuşit ei s-o facă. În felul acesta, am ajuns la concluzia că cea mai sigură cale spre cer este aceea de a mă face singur să sufăr, autotortura. Suferinţa a devenit însoţitoarea mea neîncetată, dar aveam grijă să nu arăt altora cât de mult sufeream. Apoi, la vârsta de 19 ani, am intrat în Ordinul Pustnicilor Sfântului Augustin, unde am trăit următorii şaptesprezece ani sub regula lui Augustin, mai întâi ca postulant, apoi ca novice, când am depus jurământul, şi în final ca preot.

În timpul primilor zece ani (era încă înainte de Conciliul de la Vatican II), n-am văzut niciodată o mănăstire din interior, nici n-am avut prilejul să fiu împreună şi să stau de vorbă cu călugări sau preoţi adevăraţi. Studenţii care se pregăteau pentru a deveni preoţi nu aveau niciodată contact personal cu superiorii şi profesorii lor. Privaţiunile erau multe, dar treptat s-au mai atenuat, pe măsură ce înaintam şi ne apropiam de ordinare. Câţiva dintre noi se plângeau de mâncarea proastă, de timpul de odihnă insuficient şi de traiul ascetic înjositor, inuman. Noi ne gândeam că acesta era preţul pe care trebuia să-l plătim pentru a deveni oameni ai lui Dumnezeu.

Singura temă care ne stăpânea vieţile era supunerea în faţa autorităţii. Am renunţat nu numai la dreptul de a poseda ceva, la ambiţii şi vieţi personale, ci am renunţat chiar şi la mintea, la inteligenţa şi la gândurile personale. Ni se spunea că Dumnezeu ne vorbea prin gura superiorilor noştri şi că orice îndoială sau ezitare în acceptarea controlului lor complet era un păcat grav înaintea lui Dumnezeu.

„Fiți, sfinți, căci Eu sunt sfânt“

Prima îndatorire care mi-a revenit ca preot romano-catolic ordinat a fost oarecum diferită de cele de până atunci. În loc să fiu trimis în vreo mănăstire ca să-i ajut pe călugări sau într-o parohie, mi s-a dat ordin să continui studiile până ce câştigam titlul de doctor în chimie, putând astfel să predau într-o universitate romano-catolică.

Mănăstirea în care am fost trimis în acest scop era luxoasă, înzestrată cu tot confortul şi se lăuda cu cele mai bune şi mai scumpe mâncăruri. Dar eu nu făcusem atâţia ani toate sacrificiile posibile ca să pot în final să trăiesc în lux, ci ca să devin un om adevărat al lui Dumnezeu, un sfânt. Intrând în cercul intim al clerului, am fost dezamăgit şi deziluzionat să descopăr cât de neim-portant era Dumnezeu pentru aceşti oameni, despre care se credea că sunt extraordinar de sfinţi şi că-L iubeau în mod deosebit pe Dumnezeu.

Partea din zi prevăzută pentru serviciul religios era considerată ceva neplăcut. Am constatat (nu numai aici, ci oriunde am ajuns în lume) că singurii clerici care se sculau de dimineaţă pentru a ţine liturghia erau cei cărora le venise rândul s-o celebreze, şi că se autocompătimeau pentru aceasta.

M-am bucurat foarte mult că, la cererea mea, am fost mutat în sediul central al Ordinului Augustinian din Statele Unite. Speram să găsesc acolo un centru de putere spirituală, dar a trebuit să constat că în loc de aceasta era un stabiliment în care erau aduşi mulţi preoţi atunci când viaţa lor devenise atât de scandaloasă, încât prejudiciau reputaţia Bisericii. Unde se afla Biserica aceea care îmi fusese descrisă, pentru care îmi dădusem viaţa din cauza purităţii şi frumuseţii ei? Era oare posibil, mă întrebam eu, ca ea să nu existe în Statele Unite, din cauză că fusese contaminată de protestantism? Era oare posibil ca ea să existe în toată puritatea doar în ţările romano- catolice unde avea deplina libertate de expresie şi libertate fără constrângeri?

Pe vremea aceea am auzit de o universitate romano-catolică într-o ţară romano- catolică ce avea nevoie de un om de ştiinţă pentru a pune bazele sec-ţiei ştiinţifice şi tehnice. M-am oferit imediat ca voluntar şi am devenit curând decanul facultăţii de chimie industrială. Nu mai este nevoie să spun că n-am găsit acolo Biserica pe care mă aşteptasem s-o găsesc!

Orice catolic american care călătoreşte într-o ţară romano-catolică este jenat şi şocat de ceea ce vede acolo. În Statele Unite, Biserica Romano-catolică îşi arată partea cea mai bună şi dă oponenţilor ei cât mai puţine prilejuri de critică. Dimpotrivă, într-o ţară romano-catolică, unde ea are puţini oponenţi sau critici, lucrurile stau cu totul altfel.

Pretutindeni este ignoranţă, superstiţie şi idolatrie, şi nu se face nimic, sau aproape nimic pentru a schimba situaţia. În loc să trăiască viaţa ca nişte creştini după învăţătura biblică, oamenii se concentrează asupra închinării la statuile sfinţilor lor patroni locali.

„Să nu‐ți faci chip cioplit“

Timp de mulţi ani am fost de părere că romano-catolicii nu se închină idolilor, dar acum am văzut cu ochii mei că nu era nicio deosebire între roma-no-catolicii cu statuile şi icoanele lor şi păgânii cu ale lor. Când am întâlnit odată în Cuba un păgân autentic care se închina la idoli (o religie adusă din Africa de strămoşii lor), l-am întrebat cum putea să creadă că un idol de ghips îl va ajuta. Mi-a răspuns că nu se aştepta ca idolul să-l ajute, ci că el doar reprezenta puterea din cer care putea să-l ajute. Ceea ce m-a îngrozit referitor la răspunsul lui era că semăna aproape cuvânt cu cuvânt cu explicaţia pe care o dau romano-catolicii când justifică închinarea la statuile sfinţilor lor.

Fapte fără credință

Puţin câte puţin, m-am dedicat muncii mele de la universitate. Sub conducerea mea au fost construite şi echipate mai multe clădiri mari pentru adăpostirea facultăţilor de chimie industrială, mecanică, arhitectură, farmacie şi psihologie. De îndată ce o facultate era suficient dezvoltată, predam responsabilitatea unui decan calificat. Eu am devenit asistentul rectorului pentru ştiinţe şi unul dintre cei patru membri ai comitetului executiv care conducea întreaga universitate. Poate că cel mai mare succes al meu a fost fondarea unui Birou al Standardelor de Calitate. Întreprinderile industriale au fost de bunăvoie de acord să accepte standarde minime şi au încheiat contracte cu laboratorul nostru ca noi să le verificăm produsele şi astfel să putem asigura o calitate superioară uniformă.

Cei mai puternici şi mai bogaţi oameni, de la preşedinte în jos, m-au co-pleşit cu onoruri şi cadouri, ca să le fiu prieten şi să le sprijin proiectele şi ambiţiile. Totuşi, în adâncul inimii mele ştiam că, în ciuda oricăror onoruri pe care le-aş fi primit, nu-mi atinsesem adevăratul scop pentru care venisem aici. Augustin a exprimat aşa de bine lucrul acesta cu secole în urmă: „Tu ne-ai făcut inimile pentru Tine, Dumnezeule, şi ele sunt fără odihnă până nu se odihnesc în Tine“.

Mă asaltau multe îndoieli. Ştiam că atâtea lucruri pe care le predicam, atâtea răspunsuri cu aparenţă de adevăr pe care le dădeam oamenilor erau foarte controversate printre teologi şi luate în râs sau desconsiderate de mulţi clerici. Mi-era ruşine de preoţii care, de-a lungul secolelor, i-au jefuit pe oameni, i-au trecut cu vederea pe cei săraci, i-au sprijinit pe asupritorii bogaţi şi au dus o viaţă scandaloasă.

Ferm hotărât să-mi salvez puţinii ani rămaşi de viaţă, am plănuit ca de îndată ce voi primi titlurile de doctor în fizică şi chimie să părăsesc preoţia şi Biserica. Sunt sigur că fiecare preot se confruntă cu o asemenea decizie cândva în viaţă. Biserica promisese să facă din noi oameni ai lui Dumnezeu, dar mai devreme sau mai târziu după ordinare, fiecare trebuie să facă un bilanţ în faţa propriei conştiinţe. Acesta este momentul în care îşi dă seama că este mai rău decât în ziua în care a început, în pofida folosirii tuturor mijloacelor pe care i le oferise Biserica.

Prețul ieşirii din Biserică

Când un preot se decide să iasă din Biserică, aceasta înseamnă pentru el că va fi izolat de cei mai mulţi, dacă nu de toţi cei care l-au iubit, onorat şi respectat şi, ceea ce este mai important, de cei pe care i-a iubit şi i-a servit. Fiecare preot cunoaşte colegi care au încercat să evadeze, dar care apoi, din-tr-un motiv sau altul, au fost obligaţi să se întoarcă. Şi eu cunoşteam pe unii de felul acesta. Ei mi-au istorisit de ce s-au întors: nu din iubire pentru Bi-serică, ci, printre alte motive, ca să pună în fiecare zi ceva în farfurie şi să aibă parte de o înmormântare decentă.

Mi-am plănuit cu grijă evadarea şi i-am rugat pe superiorii mei să-mi dea permisiunea pentru a-mi petrece concediul în Europa. Apoi, după ce am primit titlul de doctor, am cumpărat în Miami o maşină de mâna a doua şi am plecat, cu gândul de a mă face nevăzut în vreun orăşel unde nu mă cunoştea nimeni. N-am simţit nimic din bucuria eliberării şi a libertăţii care ar fi fost de aşteptat. Toţi oamenii pe care-i cunoscusem erau acum izolaţi de mine prin legătura lor de Biserică. Eram un străin şi pentru întreaga lume, mai departe de Dumnezeu decât vreodată înainte.

În căutarea cuiva care să mă ajute să găsesc un loc de muncă, am luat contact cu un anumit chimist care lucrase pentru mine în Biroul Standardelor de Calitate, dar care acum trăia în Mexic. După ce am primit asigurarea că acolo erau prieteni care să mă ajute, mi-am împachetat lucrurile şi am por-nit-o spre sud peste Rio Grande.

O cunoştinţă de-a chimistului se numea Martha. Ea locuia împreună cu o mătuşă de-a ei din Spania. Ambele femei au fost foarte prietenoase cu mine şi, când s-a închegat o prietenie strânsă între noi, nici nu bănuiam ce influenţă ulterioară urmau ele să aibă asupra vieţii mele. În cele din urmă, Martha şi cu mine ne-am căsătorit. Mătuşa ei a încercat să trăiască din nou cu soţul care o părăsise, dar la scurtă vreme după ce el s-a întors, ea a fost găsită moartă în pat. Multe indicii îl arătau ca făptaş pe soţul ei, şi astfel am fost implicaţi într-unul dintre cele mai senzaţionale procese de crimă din istoria Mexicului. Din cauza publicităţii care a rezultat de aici, numele meu a fost recunoscut şi mai mulţi reporteri romano-catolici ai unor ziare de frunte au început să mă atace ca preot dezertor. Atunci, făcându-şi griji pentru stabilitatea firmei lui, patronul meu m-a concediat.

Am pornit-o spre San Diego, confruntându-ne cu dificultăţi tot drumul După ce am lucrat mai multe luni la Convair Astronautics, am fost informat de un post liber în conducerea uneia dintre societăţile lor holding, Genera Dynamics. Mai multe săptămâni au trecut cu discuţiile în vederea angajării. Fireşte că a trebuit să dau detaliat date despre viaţa mea, despre studii şi despre locurile de muncă, şi de asemenea adresele unor persoane care îmi puteau da referinţe. Am înşirat toate acestea în mod detaliat, omiţând doar faptul că fusesem preot romano-catolic. Deodată, cu doar o zi sau două înainte de a începe lucrul la noul loc de muncă, am primit o telegramă care anula toate convenţiile.

N-am avut niciodată o dovadă directă a ceea ce a dus la această concediere bruscă, dar după câteva zile am primit o scrisoare de la autorităţile bisericeşti, în care mă avertizau să nu mai încerc niciodată să obţin recomandări de la surse aflate sub controlul Bisericii, pentru că vor nega totdeauna că m-au cunoscut. Prin urmare, n-a mai fost posibil să găsesc un loc de muncă corespunzător pregătirii şi experienţei mele.

Darul salvării

Fusesem învăţat toată viaţa să mă tem şi să nu am încredere în pastori protestanţi. Ni se spunea că ei năvăleau lacomi asupra foştilor preoţi ca să-i folosească pentru scopurile lor rele. În disperarea mea, am lăsat la o parte aceste prejudecăţi şi m-am hotărât să-mi asum riscurile. Am descoperit astfel că pretutindeni în lume, încă de pe vremea lui Iesus, au existat oameni care ar putea fi numiţi cel mai bine „creştini care cred Biblia“. Nu nişte oameni care doar cred că Biblia este inspirată divin, ci oameni care consideră că ea e un mesaj personal de la Dumnezeul care îi iubeşte şi de aceea îşi lasă vieţile călăuzite de ea.

Am împrumutat de la un pastor un manual despre învăţătura creştină şi am constatat că toate referinţele se bazau pe texte din Scriptură, nu pe logică omenească sau pe tradiţii bisericeşti. Am remarcat pentru prima oară afir-maţiile simple din Biblie privitoare la modul în care poate cineva să ajungă în cer şi să scape de iad. Mi-am dat seama că Scriptura nu trebuie abordată într-un mod pur intelectual, ci de pe poziţia unor copii care îl ascultă pe tatăl lor, acceptând şi crezând fiecare cuvânt, recunoscând că Dumnezeu vrea să spună ceea ce a zis şi ştie cum să zică ceea ce vrea să spună.

Pagină după pagină în Biblie, am descoperit adevăruri după care am însetat toată viaţa. Învăţătura privind salvarea este foarte limpede: „Căci prin graţie sunteţi salvaţi, prin credinţă, nu de voi înşivă: este darul lui Dumnezeu; nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni“ (Efeseni 2:8-9).

Martha şi cu mine am fost de acord că eu făcusem mai mult ca aproape toţi oamenii din lume ca să obţin salvarea, dar că era un singur lucru pe care nu-l făcusem. N-o cerusem niciodată ca pe un dar din partea lui Dumnezeu. Ne-am hotărât să-I cerem lui Dumnezeu să ne dea acest dar al graţiei divine. Am îngenuncheat şi ne-am rugat împreună pentru prima dată.

Într-un spirit de umilinţă şi căinţă I-am cerut lui Dumnezeu să ne salveze, nu din cauza binelui pe care îl făcusem sau ne angajasem să-l facem, ci din cauza binelui pe care l-a făcut Iesus atunci când ne-a ispăşit păcatul prin moartea Sa pe cruce.

Fără să ne dăm seama, ne născusem din nou. Credinţa noastră era aşa de tânără, că nici măcar nu ştiam că suntem în Cristos! Din clipa aceea am început să observăm schimbări în gândirea noastră. Am început să iubim lucrurile lui Dumnezeu. De atunci, într-un mod sau altul, Domnul ne-a ajutat să depunem mărturie şi să predicăm, să câştigăm multe sute de oameni la Dom-nul Iesus Cristos şi să ducem o viaţă de creştin în conformitate cu Biblia.

„Ci aţi venit la muntele Sionului şi la oraşul Dumnezeului viu, Ierusalimul ceresc, şi la o ceată nenumărată de îngeri, la adunarea de sărbătoare şi la Biserica celor întâi- născuţi care sunt scrişi în cer, şi la Dumnezeu, Judecătorul tuturor, şi la spiritele celor drepţi făcuţi perfecţi, şi la Iesus, Mediatorul noului legământ, şi la sângele stropirii, care vorbeşte lucruri mai bune ca cel [sângele] al lui Abel“ (Evrei 12:22-24).

Prin conferințele şi studiile biblice pe care le ține, Charles Berry afirmă adevărul biblic şi dă explicații asupra catolicismului. Pregătirea sa academică este binecunoscută şi se vede în cărțile pe care le‐a scris.

(Traducător: Olimpiu S. Cosma)

Related Posts