Iesus m‐a salvat chiar şi pe mine

José Manuel de León

M-am născut în Vizcaya, Spania, în 9 aprilie 1925. La vârsta de unsprezece ani mi-am pierdut tatăl, victimă a Războiului Civil din Spania. Câteva rude sincere, dar induse în eroare, m-au îndrumat pe calea preoţiei. Am fost ordinat preot în 24 septembrie 1949. Timp de opt ani am lucrat în Spania cu tineretul. Dar cu toate că-i învăţam pe alţii, eu însumi nu aveam pace. În ciuda tuturor jurămintelor de sărăcie, castitate şi supunere, în pofida rugăciunilor şi spovedaniilor neîncetate, n-am reuşit să rezolv teama şi neliniştea inimii mele.

Respectam cu cea mai mare conştiinciozitate nenumăratele reguli şi prescripţii, administram sacramentele şi practicam ceremoniile, toate fără să-L cunosc pe Cristos ca Salvator al meu, ca să nu mai vorbesc de faptul că nu doream să citesc Cuvântul lui Dumnezeu. Pe lângă aceasta, nu-i puteam învăţa pe alţii ceea ce eu însumi nu ştiam.

Desigur, nu-mi trecuse niciodată prin minte că lucrarea mea ca preot ar putea fi în contradicţie cu Scriptura.

Călăuzirea îndurătoare a lui Dumnezeu

Între timp am fost numit vicar în parohia „Doamna noastră a remediilor“ din Rocha, Uruguay. Mi-am îndeplinit misiunea cu fidelitate, totuşi n-am gă-sit remediul pentru nevoile mele.

Încă nu vorbisem cu un evanghelic (sau protestant, cum i se spune în mod obişnuit), nici nu doream să devin unul. Totuşi, Dumnezeu, în îndurarea Sa, mă călăuzea. În septembrie 1958 am întâlnit două femei evanghelice din Buenos Aires, care mi-au lăsat o impresie plăcută. Ele se rugau lui Dumnezeu cu încredere şi Îi cunoşteau temeinic Cuvântul. M-au întrebat dacă sunt salvat. Am răspuns că speram să fiu salvat prin meritele lui Cristos şi prin faptele mele bune. Mi-au răspuns cu două citate din Biblie: „De aceea, fiind îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Iesus Cristos“. „Şi sângele lui Iesus Cristos, Fiul Său, ne curăţă de orice păcat“ (Romani 5:1; 1.Ioan 1:7). Am răspuns: „Biserica Romano-catolică crede că aceasta se întâmplă la liturghie, în care se oferă sacrificii zilnice pentru păcatele noastre şi pentru cei morţi“. Răspunsul lor a fost: „Biserica Romano-catolică şi preoţii ei pot să spună ce vor, dar Biblia ne asigură: «Dar unde este iertare de păcate, acolo nu mai e ofrandă pentru păcat» (Evrei 10:18)“.

Citind şi predicând Cuvântul lui Dumnezeu

Am scris imediat câtorva prieteni din Spania şi i-am rugat să-mi trimită două traduceri ale Bibliei, cea romano-catolică a lui Nacar-Colunga şi una evanghelică a lui Reina- Valera. De îndată ce mi-au parvenit, am început să le citesc cu nesaţ, cam şapte sau opt ore pe zi. Am constatat că ambele aveau acelaşi conţinut şi se deosebeau numai în cuvintele folosite de traducători.

Cuvântul lui Dumnezeu a început să-mi schimbe radical gândirea. După ce am petrecut trei luni în această adevărată „şcoală a lui Dumnezeu“, am plecat la Buenos Aires cu dorinţa de a-i cunoaşte personal pe evanghelici. Trei zile, în care am luat parte la întrunirile lor şi am discutat cu ei, au fost suficiente ca să mă convingă că era cu neputinţă ca nişte oameni care se bucurau de atâta pace şi fericire, care se rugau totdeauna lui Dumnezeu în Numele Domnului Iesus, să se afle pe o cale greşită.

La înapoierea în Rocha, nu m-am putut opri să nu predic Biblia credincio-şilor din parohia mea. În liturghiile pe care le-am ţinut în zilele acelea se făcea referire la parabola semănătorului, la vindecarea orbului din Ierihon, la ispitirea Domnului din deşert, şi aşa mai departe. Ocazia era favorabilă îndemnării enoriaşilor să citească Sfânta Scriptură. Nu am atacat nicio dogmă romano-catolică şi eram ferm hotărât să nu atac Biserica Romano-catolică. Pe vremea aceea credeam că sunt departe de a fi salvat. Pe lângă aceasta, eram legat de Biserică prin interese personale.

De aceea, mare mi-a fost surpriza când, la aniversarea venirii mele în Rocha, 21 februarie 1959, episcopul mi-a spus că fusesem acuzat de faptul că predicasem „ca un protestant“ şi că trebuia să părăsesc dioceza şi să mă întorc în Spania.

Dacă aş fi predicat ceva contra doctrinei creştine aş fi fost bucuros gata să retractez în public. Deşi potrivit propriei legislaţii a Bisericii partea acuzată trebuie să fie informată în scris înainte de a se impune condamnarea ecleziastică, am fost limitat în exercitarea îndatoririlor mele.

Conştiinţa nu mă acuza înaintea lui Dumnezeu, totuşi m-am dus la nunţiu şi am cerut o nouă întrevedere cu episcopul. El a fost ceva mai amabil, dar eu am decis că trebuie să plec din Rocha, şi după opt zile de retragere spirituală am preluat funcţia de preot în Rio Branco.

Nicio altă temelie decât Cristos

Zilele acelea de retragere m-au ajutat să cunosc Biblia mai bine. Cu cât citeam mai mult în ea, cu atât eram mai convins că Biserica Romano-catolică se îndepărtase complet de la spiritul evangheliei. În cartea mea cu titlul Why I Embraced the Priesthood and Why I Left It (De ce am îmbrăţişat preoţia şi de ce am părăsit-o) am explicat motivele care m-au determinat să părăsesc Biserica Romano-catolică. Acolo, fiecare lucru este pus la locul lui: Cristos ca Stâncă de temelie a Bisericii Sale, nu Petru; Biblia ca autoritate, nu tradiţia; Fecioara Maria ca mamă a Salvatorului, nu ca mamă a lui Dumnezeu; oamenii sfinţi ai lui Dumnezeu ca privilegiaţi, dar nu ca mijlocitori. Am observat că în Biblia romano-catolică pe care am menţionat-o mai sus, în porunca a doua pe care Roma a scos-o din catehismul ei, Dumnezeu a interzis nu numai închinarea la imagini, ci şi facerea lor. „Să nu-ţi faci nicio imagine sculptată, nici vreo asemănare a vreunui lucru… Să nu te pleci adânc înaintea lor şi nici să nu le serveşti“ (Exod 20:4-5).

Biserica Romano-catolică afirmă că (1) preotul, numit părinte (pater), este pus de Dumnezeu ca să-i înveţe pe oameni; (2) pentru a obţine iertarea păcatelor, oamenii trebuie să se spovedească preotului; (3) numai prin preot şi prin Biserică se poate obţine salvarea.

Dumnezeu afirmă în Cuvântul Său că: (1) nu avem voie să numim pe nimeni de pe pământ „părinte“, pentru că El este Părintele nostru; Cristos este învăţătorul nostru, iar Spiritul Sfânt ne învaţă şi ne călăuzeşte în tot adevărul (Matei 23:9-l0; Ioan 14:26 şi 16:13); (2) păcatele trebuie mărturisite Domnului, numai prin aceasta suntem curăţaţi de orice nedreptitudine [neconformare cu standardul divin] (1.Ioan 1:8-l0); şi (3) nu există niciun nume sub cer dat oamenilor în care putem fi salvaţi, decât al lui Cristos, care a murit pe cruce pentru păcătoşi (Fapte 4:12 şi 5:31; Evrei 7:25).

Astfel, pentru că nu mai puteam lupta împotriva lui Dumnezeu, a Cuvântului Său şi a propriei mele conştiinţe, am decis să mă predau în mâinile Sale şi să mă despart de Biserica Romano-catolică. Cuvântul lui Cristos s-a împlinit mai mult decât o dată:

„Veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face liberi“ (Ioan 8:32). Eu n-am făcut altceva decât să ascult de îndemnul solemn aflat la sfârşitul Bibliei: „Ieşi din ea, poporul Meu, ca să nu fii părtaş la păcatele ei şi să nu primeşti din calamităţile ei“ (Apocalipsa 18:4).

Acum, ca apostolul Paul, predic evanghelia. „De aceea, pentru că mi s-a dat ajutor de la Dumnezeu, stau tare până în ziua de azi, depunând mărturie înaintea celor mici şi mari… că Cristos… va vesti lumină atât poporului, cât şi păgânilor“ (Fapte 26:22-23).

José Manuel de León a fost împreună cu Jose Borrás la seminarul de preoți. După ce au aflat amândoi credința biblică, s‐au întâlnit în Madrid şi au schimbat experiențe. Fratele León L‐a urmat mulți ani pe Domnul şi a depus mărturie pentru adevăr.

(Traducător: Olimpiu S. Cosma)

Related Posts