Grația lui Dumnezeu m‐a scos afară


Marturia fostului preot romano‐catolic

Cuthbert Jingirai

Exerciţii yoga chinuitoare, meditaţii nesfîrşite la lumina lumînării, muncă dură timp de ore, post absurd şi o accentuare nesănătoasă a vieţii comunitare pe costul răspunderii personale m-au făcut să înţeleg că ajunsesem într-unul dintre cele mai stricte ordine preoţeşti. Cînd intrasem în ordin, nu ştiam nici măcar deosebirea pe care o face Biserica Romano-catolică între preoţii mireni şi cei ai ordinului.

Intrare în Biserică pentru loc de muncă şi locuință

Cînd m-am născut la sfîrşitul anului 1965, familia mea încă nu era catolică. Eu sunt al treilea băiat într-o familie cu 4 băieţi şi 2 fete. Mi s-a dat numele de Chiomberegwa, ceea ce înseamnă „cel onorat“. Curînd după naşterea mea, familia mea s-a mutat la o fermă a Misiunii Gokomere din Zimbabue, Africa. Cînd am ajuns acolo, am fost botezat cu numele Cuthbert şi familia mea s-a convertit la credinţa catolică. Aceasta era una dintre condiţiile cerute pentru a locui pe terenul misiunii şi pentru a fi în serviciul Bisericii.

Şi mersul la biserică era obligatoriu. Părinţii noştri ne trimiteau la biserică cu fiecare prilej. Viaţa de familie s-a contopit oarecum cu cea de biserică. Uneori se întîmpla să se sară peste ore de şcoală dacă chiar atunci era un serviciu religios. Cînd am fost în clasa întîia n-am putut face nici o deosebire între comuniunea din familie, din biserică şi din şcoală, întrucît sora Paula şi alţi reprezentanţi ai Bisericii erau prezenţi pretutindeni. Directoarea şcolii primare era o călugăriţă, iar directorul gimnaziului un preot. Cei mai mulţi dascăli erau călugări şi călugăriţe.

Nu era loc pentru mine la seminarul de preoți

Cînd am crescut, am vrut să mă fac preot şi să lucrez într-o parohie. Totuşi, ce dezamăgire cînd am văzut că în seminarul regional de preoţi nu era loc pentru mine! Şi aşa am ajuns în cele din urmă într-un ordin călugăresc. De abia după patru ani, cînd eram novice de doi ani în Misiunea Gandachibvuva, am înţeles deosebirea dintre cele două. În pregătirea pentru a deveni preot de parohie se pune mai mult accent pe instruirea academică şi pe pregătirea pentru lucrarea în parohie. Dimpotrivă, preoţii ordinului trăiesc în comunităţi şi au un program zilnic cu meditaţii extinse şi cu exerciţii spirituale. Ordinul franciscan, în care intrasem, era unul dintre cele mai stricte. Regulamentul său aspru era valabil pentru fiecare membru.

Pregătire conştiincioasă

Novicii trăiesc într-o casă departe de întîmplările cotidiene. Acolo sunt şcolarizaţi doi ani sub ochii vigilenţi ai unui maestru de novici. De abia după aceea depun primul legămînt solemn de călugărire, adică jură solemn ţinerea legămîntului sărăciei, castităţii şi supunerii pentru un interval de timp stabilit. În următoarea fază de instruire este vorba să se ia nişte decizii definitive cu ajutorul unor consilieri. În acest sens sunt importante recomandările tuturor dascălilor de pînă atunci care au marcat gîndirea candidatului la preoţie. În acest timp de probă am meditat în fiecare zi cu toată umilinţa la vocaţia mea şi mi-am verificat-o. Cele trei legăminte pe care le făcusem înaintea superiorilor mei şi înaintea Bisericii erau o parte din „mantrele“ mele pe care le repetam de mai multe ori în fiecare dimineaţă după sculare în timpul de meditaţie. Ele au ajuns cea mai preţioasă comoară a mea, erau parte a ritualurilor importante care mă deosebeau de laici, iar eu credeam că ele mă aduc mai aproape de Dumnezeu.

Înțelegere aprofundată

Cînd am putut să încep studiul teologiei, eram mai religios şi mai zelos cu privire la Biserică decît la intrarea mea în ordin. Doi ani fusesem expus influenţei unor prelegeri lungi şi convingătoare de mariologie şi drept canonic. Şi viaţa religioasă şi rugăciunea au contribuit la devotarea mea şi mai mare faţă de credinţa catolică. Multe lucruri auzite în timpul copilăriei la catehism despre învăţătura catolică nu le înţelesesem pe atunci. Acum însă, în timpul anilor de instruire religioasă, înţelegerea mea a crescut.

Mi-am cultivat un devotament mai mare faţă de Maria şi îmi făceam mătăniile de mai multe ori decît era de aşteptat de la mine. Eram sincer religios, şi totuşi departe de Dumnezeu.

Cele mai multe învăţături ale Bisericii au devenit o parte componentă a felului meu de viaţă. Eram convins că-mi găsisem patria în Biserica Romano-catolică. Noviciatul m-a ajutat să cultiv o legătură personală cu Biserica. Iar o mică digresiune în apologetică în perioada dinainte de legăminte m-a ajutat să-mi exprim mai clar şi să-mi întemeiez credinţa pe argumente.

Partea cea mai interesantă din pregătirea mea au fost anii în care am studiat teologia. Pentru ca un preot să aibă parte deplină la viaţa bisericească, are nevoie de şase dintre cele şapte sacramente: botez, confirmare, euharistie, spovedanie, hirotonisire şi maslu. Deşi nu în felul acesta se dă învăţătura, hirotonisirea este totuşi văzută a fi sacramentul cel mai înalt şi mai plin de har. Eram mîndru în inimă că puteam adăuga şi acest sacrament la celelalte sacramente şi legăminte pe care le aveam. Mă încredeam în faptul că, avînd acest sacrament, care mă punea alături de Cristos, puteam acţiona în locul lui Dumnezeu. Eram un om sfînt. În orice caz, aşa credeam eu.Aşa ca odinioară Paul, tot aşa credeam şi eu, pe baza pregătirii şi poziţiei mele, că sunt deplin calificat. Şi ca şi Paul de odinioară, aveam să fac experienţa unei lumini orbitoare care să-mi arate cine eram şi ce se petrecea de fapt în jurul meu.

Mai greu decît mă aşteptasem

Nu la mult timp după ce mi-am făcut legămîntul final am început să văd cîteva dintre cele mai neplăcute laturi ale Bisericii şi ale mele personale. Încet, dar tot mai mult am observat cît de greu era să-mi ţin legămintele, mai ales cel de castitate.Auzeam de preoţi mai în vîrstă care cumpărau case pe numele unor rude, ba chiar pe numele copiilor lor. „Este posibil aşa ceva, bărbaţi caşti să aibă copii?“

Sprijinul pe care mi-l dăduseră legămintele a fost slăbit prin aceste descoperiri. Oricît de zelos şi de devotat trăisem eu dintotdeauna pentru Biserică şi cît de adînc înrădăcinat fusesem eu în concluziile celui de-al doilea Conciliu de la Vatican, acum mi se părea că se prăbuşeşte lumea cu mine. Cum era posibil ca în Biserica lui Dumnezeu să existe atîtea absurdităţi? Cum putea sfîntul sinod episcopal să treacă cu vederea asemenea acţiuni extrem de ipocrite? Cum de tăcea Roma?

Ca şi alţi fraţi din ordin, care se confruntau şi mai puternic cu asemenea anomalii, mi- am făcut ca strategie de supravieţuire aceea de a-mi vedea de propriile mele însărcinări.Aşa învăţasem noi în noviciat.Apoi, în timpul unei vizite de lucru într-una dintre staţiunile noastre, am ajuns în contact cu o fată. Am încercat să mă împotrivesc prin faptul că îmi spuneam de mai multe ori mătăniile şi am relatat superiorului meu, dar degeaba. La începutul lui 1977, iubita mea mi-a făcut o surpriză care mi-a distrus cariera preoţească. N-a lipsit mult să-mi iau viaţa.

„Calea mai sigură“

Conducătorul meu pe linie spirituală m-a sfătuit să aleg „calea mai sigură“ şi să neg paternitatea. Dar această hotărîre m-a făcut să revoc cele spuse atunci cînd s-a născut copilul – fiul meu! Mă simţeam împărţit în două, îmi pierdusem bucuria pentru cariera mea preoţească. Viaţa mea religioasă era doar ipocrizie. Nu mai aveam nimic cu care să mă laud. Sfinţenia mea dispăruse; îmi pierdusem castitatea! Eram sigur că Domnul nu mă va primi în această stare şi nu va mai vrea să aibă de-a face cu mine. M-am spovedit superiorului meu, şi el m-a absolvit de păcat, dar eu eram vinovat înaintea lui Dumnezeu. Consilierul meu spiritual mi-a spus că trebuie să continui cu dubla mea viaţă religioasă. Totuşi, eu nu puteam face lucrul acesta. Nu aveam decît o dorinţă: să fiu eliberat de această povară a vinovăţiei şi ruşinii.

Luam parte cu tot mai multă ardoare la meditaţiile de dimineaţă, la liturghii, la onorarea în fiecare vineri a monstranţei. (Monstranţa este un vas aurit în formă de soare care conţine hostia sfinţită.) Ce puteam face altceva? Învăţasem că este responsabilitatea mea să mă purific singur. Şi astfel mi-am încordat tot mai mult toate puterile.

Calea biblică

Prea puţin ştiam că David, „un om după inima lui Dumnezeu“, care comisese odată un păcat asemănător cu al meu, a procedat cu totul altfelcu vina lui decît învăţasem eu. El n-a căutat întrevederea cu un confesor căruia să-i mărturisească păcatele. El n-a încercat nici să-L îmbuneze pe Dumnezeu cu fapte bune sau cu mortificarea corpului. În loc de aceasta, s-a dus direct la Tatăl său ceresc, şi-a mărturisit păcatul şi s-a rugat:

„Doamne, ai milă de mine după bunătatea Ta; şterge-mi fărădelegile după marea Ta îndurare!“ (Psalmul 51:3). Nu ştiam că un om care crede în Iesus Cristos ca Salvator al său poate vorbi direct cu Tatăl fără intermediere omenească. „Tot aşa îl consideră fericit David pe omul căruia Dumnezeu îi trece la socoteală dreptitudinea fără fapte: Fericiţi sunt cei ale căror fărădelegi au fost iertate şi ale căror păcate au fost acoperite“ (Romani 4:6-7). Acest adevăr biblic îmi rămăsese necunoscut în ordinul franciscan!

După ce conştiinţa mea nu mi-a dat pace un an întreg şi nu mai puteam scuza cu nimic dubla mea viaţă ipocrită, m-am hotărît să caut sfat în afara Bisericii Romano-catolice. Am dat de un ziar care avea să-mi ducă gîndirea într-o direcţie nouă. Pe atunci încă nu cunoşteam evanghelia; nu ştiam nimic despre graţia salvatoare a lui Dumnezeu.

Credeam că Vestea Bună consta în faptul că îmi puteam redobîndi starea anterioară de castitate. Articolul pe care l-am citit în ziarul acela purta titlul „O scrisoare deschisă către Biserică în timpul ecumenismului“ şi dezvăluia într-un mod foarte atent ereziile dogmelor catolice şi înşelătoria ecumenismului. Deşi n-am înţeles tot ce scria în articol, m-am simţit îmboldit să scriu autorului şi să-i împărtăşesc problemele care mă împovărau. Omul mi-a explicat cu multă bunăvoinţă de ce a luat Iesus păcatele asupra Sa şi le-a purtat pe cruce – anume ca în felul acesta oamenii să poată fi împăcaţi cu Dumnezeu – şi ca lucrarea Domnului Iesus să se încheie. Eu eram tot marcat de concepţia că trebuie să cîştigi mulţumirea lui Dumnezeu. După alte cîteva studii biblice făcute cu noua mea cunoştinţă, am luat decizia de a mă căsători cu mama fiului meu şi de a trăi cu ea.

O cunoaştere dură, dar eliberatoare

Mi-e greu să exprim în cuvinte ce s-a petrecut în mine cînd, pe baza propriei mele Biblii, am înţeles în sfîrşit adevărul despre moartea pe cruce a lui Cristos. Dacă bucuria care era acum în inima mea n-ar fi întrecut orice alt sentiment, cunoaşterea faptului că îmi angajasem zece ani de viaţă în slujba unei chestiuni absurde aproape că m-ar fi strivit. În timpul altor studii biblice cu omul pe care îl adusese Dumnezeu în viaţa mea prin articolul acela din ziar, mi se părea că-mi cad de pe ochi nişte solzi, respectiv că mă trezisem la realitate dintr-un somn adînc.

În 1999 vorbeam la telefon aproape în fiecare zi de luni cu bărbatul acesta şi îi puneam întrebări sau mă rugam pur şi simplu cu el. Pasajele biblice pe care mi le dădea de fiecare dată le prelucram după aceea în studiul meu biblic personal. Am avut nevoie de aproape un an pînă ce am înţeles semnificaţia unor versete ca acesta: „Căci toţi cei ce sunt din faptele Legii sunt sub blestem“ şi: „Cel drept va trăi din credinţă“ (Galateni 3:10a,11b). La început nu puteam să-mi închipui că Dumnezeu mă iubea şi-mi dăruia graţia Sa încă pe cînd mă găseam în starea mea păcătoasă. Acest adevăr se află totuşi în Romani 5:8: „Dar Dumnezeu Îşi arată iubirea faţă de noi prin faptul că, pe cînd eram încă păcătoşi, Cristos a murit pentru noi“.

Niciodată n-aş fi crezut posibil ca Dumnezeu, pe cînd eram încă în starea de păcat, să mă iubească şi să mă socotească drept [adică, conform standardului divin] numai şi numai pe baza credinţei mele în lucrarea încheiată de ispăşire a Domnului Iesus Cristos. Cît timp n-am ştiut că Dumnezeu nu îndreptăţeşte un om pe baza faptelor lui, ci pe baza credinţei în Cristos, lucrul acesta a fost de neînţeles pentru mine. „Dar cine nu face fapte, ci crede în Cel care îi îndreptăţeşte pe nelegiuit, această credinţă i se socoteşte ca dreptitudine“. „Căci se crede cu inima în vederea îndreptăţirii“ (Romani 4:5 şi 10:10).

Totul s‐a îndeplinit deja

Iesus Cristos a împlinit Legea în mod complet şi mi-a plătit deplin vina pentru păcate. Dar faptul că El a plătit pentru păcatele mele mi-a fost trecut în cont de abia în clipa cînd am crezut că salvarea mea este doar meritul Său, pentru că El a murit, a fost înmormîntat şi a înviat, îndeplinind astfel totul. Lucrul acesta nu e valabil numai pentru mine, ci pentru orice om, căci dreptitudinea care contează la Dumnezeu îi este pusă la socoteală oricui crede în lucrarea terminată a Fiului Său pe cruce (cf. Romani 3:22). „Căci Cristos este sfîrşitul Legii spre dreptitudinea oricui crede“ (Romani 10:4).

Dreptitudinea pe care o au credincioşii în Domnul Iesus Cristos este fără pată sau cusur, e perfectă şi absolut minunată; e o dreptitudine care nu numai că şterge toate păcatele, ci a şi împlinit orice cerinţă a Legii. În timpul educaţiei mele în Biserica Romano-catolică învăţasem că salvarea are loc prin aceea că dreptitudinea lui Cristos curge spre om prin sacramente. Acum ştiu că lucrul acesta nu este adevărat. Căci Cuvîntul lui Dumnezeu afirmă că dreptitudinea îi este trecută direct la socoteală celui care crede în Iesus Cristos. Din materie nu poate lua naştere nimic spiritual, indiferent cît de misterios ar avea loc ceremonia. Dumnezeu ne spune: „Spiritul este cel care face viu, carnea nu foloseşte la nimic. Cuvintele pe care vi le spun Eu sunt spirit şi sunt viaţă“ (Ioan 6:63).

Învăţătura catolică despre sacramente are consecinţe atît de mari, încît se rosteşte un blestem etern peste oricine nu acceptă această dogmă: „Cine spune că prin sacramentele noului legămînt nu se transmite graţia în virtutea ritualului făcut, ci că pentru dobîndirea graţiei este suficientă doar credinţa în promisiunea divină, să fie blestemat [adică excomunicat din biserică şi astfel fără speranţă pentru cîştigarea cerului.]“ (Conciliul din Trent, a 7-a şedinţă, 1547).

Cu Cristos prin viață

Ce deosebită de viaţa mea din mănăstire e viaţa pe care o duc acum ca şi credincios! Eu ştiu că Iesus Cristos mă iubeşte şi că este totdeauna cu mine. De asemenea, cînd ajung în dificultăţi, ştiu totuşi prin credinţă că El este acolo cu mine în ele. În viaţa de călugăr se iau la timp măsurile necesare pentru orice nevoie. Puteam lua masa de patru ori pe zi, dacă ne era frig ni se aduceau pături călduroase cu care să ne învelim, şi astfel puteam trăi luni de zile, ba chiar ani fără să ştim ce costau cele mai obişnuite lucruri din viaţă. Ori de cîte ori apăreau probleme, călugării se adresau diocezei şi aşteptau de acolo rezolvarea. Acum, toate acestea s-au schimbat total pentru mine. Îi încredinţez lui Dumnezeu fiecare necesitate pe care o am. Şi, prin graţia Sa, am învăţat să-I mulţumesc pentru toate, chiar şi pentru situaţiile cele mai grele. Este dorinţa mea să-L cunosc pe Dumnezeu atît în suferinţă, cît şi în bucurie. Amîndouă mă întîmpină pe calea grea într-o viaţă nouă. Nu înţeleg în toate amănuntele de ce mi-a devenit Cristos aşa de măreţ şi de drag, dar ştiu că El mi Se va revela şi în continuare. Ceea ce am deja – viaţa în graţia Sa şi în comuniune cu familia mea – îmi ajunge pentru a merge mai departe şi a-L servi. Faptul că m-a iubit nu are nici un motiv în mine, căci eram, ca orice om care nu este în relaţie cu Cristos, un păcătos. Faptul că m-a salvat nu este meritul meu, căci eu, exact ca oricare alt om, meritam iadul. Şi totuşi, Dumnezeu Tatăl m-a îndreptăţit chiar în clipa în care mi-am pus încrederea în Fiul Său. Şi de această îndreptăţire am parte chiar dacă păcătuiesc din nou. Ce mesaj măreţ! Încă nu îmi vine să cred că El a murit pentru mine pe cînd eram eu încă păcătos.

Iubirea lui Cristos mă constrînge

După un an bun de studiu, de rugăciune şi de pregătire m-am simţit condus de Dumnezeu spre multele milioane de oameni care sunt ţinuţi captivi de mesajul falsificat de salvare al Bisericii Romano-catolice. Adunarea creştină pe care o găsisem nu era o încurajare prea mare pentru mine. În timp ce mi-am dat seama cu claritate de prăpastia de netrecut dintre Biserica Romano-catolică şi cea biblică, am fost nevoit să constat cu groază că cei mai mulţi dintre fraţii şi surorile mele din cercurile reformate şi evanghelice nu văd nici o deosebire sau aproape nici o deosebire între învăţătura lor şi cea a Bisericii Romano-catolice!

Am fost foarte îngrijorat cînd a trebuit să constat lucrul acesta. Pe de o parte există foarte mulţi care au părăsit ca şi mine Biserica Romano- catolică şi prin aceasta şi familiile, prestigiul şi siguranţa lor socială, pentru că vor să fie fideli adevărului care este contestat în Biserica Romano- catolică. În acelaşi timp există pe de altă parte credincioşi care îi îmbrăţişează pe catolici ca pe nişte „fraţi în credinţă“. Lor le merge cum mi-a mers şi mie mai înainte: ei nu înţeleg că romano-catolicii, care nu aud adevărata evanghelie şi care nu cred în ea, sunt pierduţi pentru totdeauna. Cu atît mai zguduitor este documentul „evanghelici şi catolici împreună“ care a fost semnat de către evanghelici de seamă.* Cum au insultat ei prin acest document valoarea sîngelui lui Cristos şi pe Reformatorii din secolul 15, pe a căror luptă devotată şi cu spirit de sacrificiu pentru adevăr se bazează credinţa evanghelică! Cum putem urma calea adevărului dacă ne ascundem sub masca unităţii ca nişte adulteri şi acţionăm după modul utilitar de gîndire a acestei lumi? Dacă facem aceasta, negăm adevărata evanghelie şi pe Domnul care ne-a salvat.

„Dar au fost şi falşi profeţi în popor, cum şi între voi vor fi falşi învăţători care vor introduce pe furiş secte vătămătoare prin aceea că neagă chiar pe Domnul care i-a cumpărat şi vor aduce asupra lor o pierzare promptă“ (2.Petru 2:1).

Întîlnire cu trecutul

Petrecusem cea mai mare parte a vieţii mele de pînă atunci fără să ştiu că numai şi numai Dumnezeu mă poate salva. În toţi anii în care studiasem sub conducerea Bisericii Romano-catolice nu am ajuns la cunoştinţa acestui adevăr. Învăţătorii şi superiorii mei catolici nu-mi făcuseră cunoscut nici adevărata evanghelie, nici nu mă conduseseră la Cristos. Dimpotrivă, m-au lăsat în credinţa greşită că ei ar fi intermediarii salvării şi graţiei salvatoare.

Ca dovadă a acestei mărturii, am fost rugat să prezint o atestare a faptului că fusesem cu adevărat preot. Cînd mi-am început noua viaţă, desigur că nu m-am gîndit că voi mai avea nevoie vreodată de un asemenea document şi nu mă gîndisem niciodată că va fi aşa de greu să-mi primesc înapoi propriile hîrtii. Am sunat la Frater Gava, decanul catedralei în care locuisem ca şi călugăr, gîndindu-mă că acolo se găseau cu siguranţă hîrtiile mele. Frater Gava mi-a spus să vin şi să-mi iau materialul. Cînd am ajuns totuşi acolo, călugării cu care trăisem laolaltă m-au tratat ca pe un străin. Oricum, mi-au dat ceva de mîncare. Dar Frater Gava nu era nicăieri de găsit. A sunat după trei ore şi a întrebat dacă mai eram acolo. Cu toate acestea, nu l-am putut vedea, respectiv vorbi cu el nici în ziua aceea, nici în următoarea. Fiecare convorbire era supravegheată, şi dacă încercam să cer cuiva o informaţie, mă ocoleau chiar şi cei cu care trăisem nu de mult ca într-o familie.* Cititorul poate găsi amănunte despre acest document (redactat şi semnat în 1994, semnat din nou în 1998) în cărţile publicate de Editura Agape: Vin profeţii deWolfgang Bühne, Criza spiritualităţii de John MacArthur, Femeia şi Bestia de Dave Hunt – n.tr.

Singurul rezultat al călătoriei scumpe pe care trebuise s-o fac a fost dispreţul şi insulta. Am constatat că singura dovadă a fostei mele activităţi de preot pe care am putut s-o dau a fost corespondenţa cu episcopul pe care o găsisem acasă printre cărţile mele.

O nouă identitate şi o nouă misiune pentru viață

În privinţa noii mele poziţii în Iesus Cristos, El Însuşi este Cel care dă mea viaţă. Spiritul viu al lui Dumnezeu cu care am fost sigilat cînd am devenit credincios este martor în acest sens. „Spiritul Însuşi depune mărturie împreună cu spiritul nostru că suntem copiii lui Dumnezeu“ (Romani 8:16).

Duminica mă întîlnesc cu alţi credincioşi ca să ne închinăm Domnului. Ne încurajăm confirmarea. El nu are nevoie de documente întocmite de oameni pentru a-mi adeveri noua reciproc să-i evanghelizăm tot mai mult pe romano-catolici. Cuvîntul lui Dumnezeu ne dă învăţătură în acest sens şi cu ajutorul Său ne pregătim să împărtăşim Vestea Bună a salvării în Iesus Cristos mai ales cu cei care sunt încă prizonieri ai înşelăciunii din Biserica Romano-catolică. Luăm seama la multele îndemnuri pe care ni le dă Biblia cu privire la învăţăturile greşite şi ne îmbărbătăm unii pe alţii să luptăm cu seriozitate „pentru credinţa care a fost transmisă sfinţilor o dată pentru totdeauna“ (Iuda 3b) „ca să nu trebuiască să ne ruşinăm la revenirea Sa“ (1.Ioan 2:28b). Şi, în orice situaţie, putem cu bucurie şi încredere „să privim la Iesus, iniţiatorul şi Desăvîrşitorul credinţei“ (Evrei 12:2).

Fratelui Cuthbert şi soţiei sale Lydia li s-a dăruit un al doilea copil în 23 aprilie 2004, o fetiţă. În acelaşi an, familia a dat urmare apelului făcut de o adunare evanghelică, ce îl rugase pe Cuthbert să le servească în calitate de păstor, şi s-a mutat la Harare, Zimbabwe. Pe lîngă aceasta, Cuthbert are grijă de adunarea din localitatea natală Chitungwiya. Fără să se lase împiedicat de sărăcia materială care îi afectează şi familia, conduce lucrarea misionară „Christ for Catholics“ (Cristos pentru catolici) şi pregăteşte alţi creştini pentru evanghelizare printre iubiţii săi concetăţeni catolici. Iată care este adresa lui de e-mail: christforcatholics@yahoo.com

(Traducător: Olimpiu S. Cosma)