Douăzeci de ani nu mi‐am examinat credința

  • Home
  •  / 
  • Articole
  •  / 
  • Douăzeci de ani nu mi‐am examinat credința

Renato di Lorenzo

N-aş fi crezut niciodată că voi părăsi Biserica Romano-catolică, şi încă şi mai puţin preoţia. Dacă mi-ar fi prezis cineva lucrul acesta, aş fi crezut că este imposibil să se întîmple aşa ceva.

La 15 ani am intrat în ordinul salesian şi la timpul potrivit am fost hirotonisit preot. Am lucrat mai ales cu tineri şi m-am bucurat foarte mult de această lucrare. Apoi, după aproape zece ani ca preot, părintele superior mi-a impus o pedeapsă, trimiţîndu-mă la Roma pentru o lună ca să fac exerciţii spirituale. Motivul pentru această pedeapsă era următorul: Îi împărtăşisem că mă îndrăgostisem de o tînără femeie. Rupsesem relaţia cu ea în parte pentru că nu eram sigur dacă o iubeam cu adevărat, dar şi pentru că îmi consacrasem lui Dumnezeu viaţa şi nu eram pregătit să-mi retrag angajamentul.

Desigur, în spatele deciziei mele era şi o porţie mare de orgoliu şi egoism. Ar fi fost oarecum umilitor pentru mine să fiu nevoit să mărturisesc că fusesem „infidel“ vocaţiei mele preoţeşti.

De fapt, îl rugasem pe superiorul meu să mă mute în altă mănăstire, dar în loc să-mi ţină o predică morală de părinte mi-a dat scrisoarea care mă încunoştinţa despre pedeapsa mea. Ştiam că această ruşine mă va marca pentru toată viaţa şi că de acum voi fi văzut totdeauna cu o anumită suspiciune.

Despre viața sub legea bisericească

În timpul lunii de pedeapsă petrecute în Roma m-au compleşit gînduri de disperare şi amărăciune. Uneori voiam să fug, indiferent unde. Alteori tînjeam să mă întorc iarăşi la lucrarea mea din Neapole. Am trecut prin clipe de depresie profundă. Am strigat la Domnul în rugăciune, dar nici în mine, nici în jurul meu nu se auzea nimic. Mă simţeam complet singur, ca într-o închisoare, chinuit de convingerea că fusesem pedepsit pe nedrept.

Mănăstirea se afla pe Monte Celio, un deal în apropiere de străvechea Romă, avînd ca perspectivă întregul oraş şi Colosseumul. De acolo puteam urmări viaţa obişnuită care se ducea la picioarele mele. Vedeam cum se plimbă oamenii şi cum se bucură de faptul că sunt împreună, şi mă întrebam dacă făceau într-adevăr ceva care Îi displăcea lui Dumnezeu. Aş fi dorit să mă amestec printre ei. Ce mult îmi doream să pot dezbrăca hainele mele negre, sutana mea – care mă făcea să mă simt ca o persoană ireală – şi să fiu un om normal ca toţi ceilalţi!

În cele din urmă m-am confesat unui preot bătrîn şi i-am explicat ce se petrecea în mine. El m-a sfătuit să scriu superiorului meu şi să-i cer permisiunea să mă întorc la vechiul loc de muncă. Superiorul mi-a răspuns că trebuie să suport toate aceste experienţe neplăcute ca penitenţă pentru păcatul şi infidelitatea mea. Totuşi, el mi-a permis să plec peste zi din mănăstire.

Aşa am şi făcut. N-am mers prin Roma ca pelerin care vrea să viziteze oraşul, aşa cum intenţionase el în mod clar, ci ca turist. Am cumpărat reviste şi ziare în culori, dar ele nu m-au satisfăcut. Pe lîngă aceasta am folosit ocazia pentru a cere sfat multor altor preoţi. Raţionamentul lor se termina totdeauna în acelaşi punct: N-ar fi trebuit niciodată să-i spun superiorului meu problema, ci să tac. Superiorul meu acţionase doar cum este prescris în Legea bisericească, chiar dacă interpretase paragrafele în cel mai aspru mod posibil.

Cînd m-am întors la Neapole, nu mi-am reluat lucrarea de acolo, ci m-am dus la părinţii mei.

Învățătura Romei este contrară Scripturii

În timpul şederii mele în Roma îmi petrecusem cîtva timp comparînd învăţăturile romano-catolice cu Biblia. Constatasem cu această ocazie că Biserica, pentru a-şi întări învăţăturile, citase din Biblie în mod incorect şi necinstit.

Fusesem învăţat că trebuie să dau crezare Bisericii Romano-catolice doar pentru că numai prin ea Îl puteam găsi pe Cristos. Potrivit învăţăturii romano-catolice, a asculta de Cristos înseamnă a te supune înlocuitorului lui Cristos pe pămînt, deci papei.

Totuşi, în timp ce citeam evangheliile în „celula mea de pedeapsă“, am văzut că această învăţătură era contrară celor scrise acolo.

În căutarea adevărului

În Roma am răsfoit de mai multe ori prin cartea de telefoane şi am căutat adrese de biserici protestante, deşi pe atunci eram încă destul de sceptic faţă de protestanţi.

Singurul motiv pentru care eram înclinat să-i contactez pe protestanţi era acela de a mă ajuta să-mi părăsesc Biserica şi să încep o viaţă nouă. Nu m-am gîndit niciodată că mă puteau ajuta în luptele mele spirituale.

În timpul şederii mele cu familia mea în Neapole, mi-a venit din nou gîndul să-i contactez pe protestanţi, şi am început să mă întreb dacă nu cumva la urma urmelor credinţa lor putea fi cea adevărată. Deşi pe atunci mi se permitea să-mi exercit din nou toate funcţiile preoţeşti, într-o perioadă de şapte luni am citit liturghia doar de vreo douăzeci de ori, am ascultat spovedania încă de mai puţine ori şi nu-mi plăcea deloc să predic.

Într-o duminică, în loc să mă duc la liturghie, am făcut o plimbare prin oraş. În timpul plimbării am descoperit o vitrină în care erau expuse cărţi pe diferite teme biblice.

Alături era intrarea într-o adunare evanghelică. De teamă să nu fac senzaţie din cauza hainelor mele preoţeşti, n-am îndrăznit să intru, ci l-am sunat mai tîrziu pe predicator şi i-am explicat cazul meu într-o discuţie personală.

El m-a pus în legătură cu mai mulţi foşti preoţi romano-catolici care m-au ajutat foarte mult. Dar încă nu eram gata să părăsesc Biserica. Nu voiam să iau o decizie sub influenţa recentei mele pedepse. Mi-am reluat deci îndatoririle de preot şi conducător spiritual al tinerilor. Dar deşi m-am consacrat cu toată energia însărcinărilor mele religioase, am simţit tot mai multă repulsie pentru ele.

Nu mai credeam în liturghie, nici în spovedanie. Am vorbit de mai multe ori cu noul meu superior, care s-a arătat foarte îngrijorat că mă abătusem aşa de mult spre protestantism. El mi-a dat sfatul să mă rog foarte mult Mariei, spunînd că ea mă va ajuta să-mi regăsesc credinţa.

„Trebuie să te naşti din nou“

Totuşi, în cele din urmă plecarea mea din preoţie a devenit inevitabilă. În scurt timp am părăsit oraşul Neapole şi am plecat la Velp în Olanda, unde am fost primit într-un binecunoscut loc de refugiu pentru foşti preoţi. În această casă, ca rezultat al citirii Bibliei şi al faptului că I-am cerut lui Dumnezeu iertare şi ajutor, am ajuns să-L cunosc pe Cristos în mod personal. Am trăit acea experienţă a convertirii despre care Cristos spune că este necesară: „Trebuie să vă naşteţi din nou“ (Ioan 3:7). „Şi după cum a înălţat Moise şarpele în deşert, tot aşa trebuie să fie înălţat Fiul Omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa eternă. Căci atît de mult a iubit Dumnezeu lumea, că L-a dat pe Fiul Său unic, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa eternă“ (Ioan 3:14-16).

Fiecare naştere implică efort şi dureri. Douăzeci de ani de viaţă monastică, studierea teologiei romano-catolice şi caracterul meu încăpăţînat s-au dovedit a fi piedici mari în căutarea mea după Dumnezeu şi în găsirea Sa. Dar, în final, am cedat în faţa Domnului, m-am predat Lui ca un copil şi am spus simplu: „Doamne, cred“.

De atunci, Domnul nu m-a dezamăgit niciodată. El mi-a întărit credinţa atît prin bucurie, cît şi prin suferinţă şi S-a dovedit într-adevăr ca un Prieten şi Salvator viu şi personal.

Renato di Lorenzo a fost activ în lucrarea Domnului Iesus Cristos şi după ce s‐a pensionat. El a fost predicatorul unei adunări evanghelice din Sondrio, Italia.

(Traducător: Olimpiu S. Cosma)

Related Posts