De ce am plecat din mănăstire


Marturia fostului preot romano‐catolic

Miguel Carvajal

Era ora 4 dimineaţa. Am luat într-un geamantan cât mai multe haine şi alte obiecte personale. Luasem deja hotărârea fermă: să părăsesc mănăstirea. Am deschis cu grijă uşa chiliei mele fără să aprind lumina, căci dacă eram descoperit în timpul fugii urma să fiu confruntat cu consecinţe dintre cele mai gra-ve pentru mine.

Am ajuns până la o biserică romano-catolică dintr-o localitate măruntă. Deoarece nu ştiam încotro s-o apuc, am intrat în ea. Înaintea altarului înalt ardea candelabrul. M- am furişat tiptil pe culoarul central, apoi m-am hotărât să ies pe o uşă laterală care ducea într-o curte liniştită. Nu aveam unde să mă duc, şi speram să mă pot gândi aici în tăcere la următorul pas de făcut. Îmi dezbrăcasem deja hainele de călugăr franciscan şi mă îmbrăcasem în haine civile.

Viitorul rece, nesigur

Nu era uşor să trag în urma mea o linie de încheiere, să pun punct vieţii de până atunci. Curând vor apărea îndoieli; lupta era mare, dar nu trebuia să mă întorc la sclavia Bisericii Romano-catolice. Când am plecat din curte şi am ieşit în piaţa sătucului, vântul rece dinspre vulcanul Cayambe, cu o înălţime de şase mii de metri, aproape m-a paralizat. Am fost copleşit de frig şi de teamă în privinţa viitorului.

Acum aveam libertate, dar încotro s-o iau? M-am uitat pentru ultima oară spre ferestruica chiliei mele din mănăstire, amintindu-mi cât mă îndoisem, cât luptasem, cât studiasem şi mă rugasem ca să-mi găsesc pacea sufletului. Zidurile mănăstirii puteau adeveri ce disperat eram când mă gândeam în confuzia mea că poate Dumnezeu nu-mi va ierta păcatele. Am descoperit că sacrificiile şi postul nu erau suficiente, ci numai experienţa naşterii din nou putea realiza lucrul acesta. „Iesus a răspuns şi i-a zis: Adevărat, adevărat îţi spun, dacă un om nu se naşte din nou nu poate vedea Regatul lui Dumnezeu“ (Ioan 3:3).

Traversând piaţa satului, am devenit conştient de faptul că episcopul şi preoţii lui locuiau acolo şi că nu trebuia să fiu văzut. Acum, gândurile îmi erau îndreptate spre viitor, şi eu păşeam repejor pe strada pustie. Eram obosit şi gâfâiam pe măsură ce urcam şi coboram dealurile cu geamantanul pe umăr. Mă îndreptam spre Quito, unde locuia mama. Când am auzit sunând clopotele în satul din care tocmai fugisem, m-am aşezat istovit şi am început să plâng. M-a copleşit ispita de a mă întoarce de unde plecasem. Acum răsărea soarele pe cerul ecuadorian.

Trăisem în mănăstire timp de zece ani. Mă gândeam la studenţii, la preoţii şi la călugării de acolo şi cum împărtăşisem cu ei toate greutăţile vieţii şi mâncarea sărăcăcioasă. Îi cunoscusem pe călugării răi şi pe cei buni, dorinţele, conversaţiile şi secretele lor. Tare aş fi dorit să-i am tovarăşi pe câţiva dintre ei, pentru că drumul era aşa de pustiu. Dar ei şi-ar atrage asupra lor mânia unei Biserici furioase dacă ar pleca de la mănăstire. De asemenea, ar trebui să fie gata să facă faţă luptelor vieţii şi presiunilor spirituale.

Dezamăgirea familiei

Dacă cineva doreşte să iasă din Biserica Romano-catolică, trebuie să fie gata să suporte supărarea familiei, rudelor şi prietenilor, să fie criticat din toate părţile şi să facă faţă unui viitor nesigur fără loc de muncă. Un munte de dificultăţi şi de frustrări se ridică în faţa tânărului credincios, dar avem o promisiune şi Biblia drept călăuză.

„Şi voi veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face liberi“ (Ioan 8:32). Eu am preferat să ies din Biserică şi să fiu independent. Eram sătul de ipocrizie şi de o religie fără spiritualitate.

În cele din urmă am ajuns la un orăşel şi m-am dus la gară. Deoarece fuse-sem preot şi acum eram în haine civile, era mai bine să nu fiu văzut de nimeni. Ar fi fost prea jenant pentru oameni să vadă un preot care, după părerea lor, decăzuse atât de mult.

De aceea, am plecat pe jos până la Quito, capitala Ecuadorului. Cam după două ore am intrat în casa mamei mele.

Lacrimile mamei

Mama a plâns din cauză că plecasem de la mănăstire. Ea nu avea de unde să ştie cât dorisem să-L găsesc pe Salvator. Aici mă aflam în faţa altei ispite. De dragul mamei m-am hotărât să rămân în Biserica Romano-catolică, fără însă să mă întorc în mănăstire.

După atâţia ani petrecuţi în mănăstire îmi venea greu să-mi văd iarăşi de viaţa civilă. Obiceiurile oamenilor normali sunt atât de diferite de cele al preoţilor! Mă simţeam într-adevăr nenorocit şi deprimat. Am hotărât să caut plăcere în poftele tinereşti ale lumii, cum ar fi băutul, fumatul, dansatul şi mersul în locuri de proastă reputaţie. Nu credeam că este ceva greşit, pentru că în mănăstire asemenea lucruri erau ignorate.

În cele din urmă am lucrat ca profesor într-o şcoală romano-catolică, dar numai timp de două luni. Aveam dorinţa să-mi continui pregătirea, dar Dum-nezeu îmi cunoştea inima, şi de aceea planurile mele au fost zădărnicite.

Aveam un prieten care lucra la staţia de radio creştină HCJB. El mi-a scris despre salvarea în Cristos. Dar eu mi-am bătut joc de el şi i-am răspuns că un preot ştie mai bine ce este bine pentru oameni. Fusesem învăţat că Biserica protestantă este rea. Un preot, care îmi fusese profesor de istorie la mănăstire, mi-a dat de ştire că fuga mea va fi trecută cu vederea dacă mă întorc în mănăstire.

O creație nouă în Cristos

Într-o zi am întâlnit câţiva evanghelici. Am vorbit cam două ore cu unul dintre ei, discutând despre Domnul şi despre calea de salvare. Aceste versete au fost citate în cursul discuţiei: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că L-a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă eternă. Căci Dumnezeu nu L-a trimis în lume pe Fiul Său ca să judece lumea, ci ca lumea să fie salvată prin El. Cine crede în El nu este judecat; dar cine nu crede, e deja judecat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu“ (Ioan 3:16-l8). Şi: „Acestea sunt scrise ca voi să credeţi că Iesus este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi crezând, să aveţi viaţă în Numele Său“ (Ioan 20:31).

În acest moment L-am primit pe Domnul Iesus Cristos ca Salvator al meu şi am devenit o creaţie nouă. Viaţa mi-a fost schimbată, şi pentru prima dată am simţit ce înseamnă salvarea. Aveam 32 de ani. De la convertire mi-am reluat adevăratul nume, Miguel Carvajal. În mănăstire eram cunoscut ca fratele Fernando. Eram nespus de fericit. Vecinii au început să râdă de mama şi să spună că mi-am pierdut minţile. Ei voiau să mă forţeze ca să mă întorc în Biserica Romano-catolică, dar nu ştiau că pentru mine totul se înnoise.

Ispite

Am fost în continuare ispitit să mă întorc. În timpul celebrării romano-catolice a Săptămânii Sfinte în aprilie 1960, vechea mea viaţă s-a trezit. Eram confuz şi m-am hotărât să plec la Guayaquil, deşi aveam foarte puţini bani şi nu cunoşteam pe nimeni acolo. În Guayaquil m-am îmbolnăvit de malarie. În această situaţie mi-a venit gândul să mă întorc ca fiul risipitor la casa mamei şi la mănăstire, dar Dumnezeu l-a trimis pe unul dintre servii Săi fideli, care m-a luat acasă la el şi m-a îngrijit.

Dorința mea pentru toți cititorii

Când m-am simţit mai bine, am găsit un loc de muncă şi am început să-L servesc pe Domnul. Am frecventat şi o şcoală biblică. Acum sunt fericit să predic mesajul salvării şi să-L servesc pe Domnul în biserica Bereea din Ecuador.

Aş dori să citesc cu tine cuvintele Domnului din Ioan 6:47: „Adevărat, adevărat vă spun: Cine crede în Mine are viaţă eternă“. Înţelesul acestei afirmaţii este foarte limpede. Şi totuşi e foarte greu să credem numai în Cristos, deoarece, pentru a face aceasta trebuie mai întâi să renunţăm la toate                          tradiţiile false omeneşti şi religioase şi să ne punem încrederea numai şi numai în Iesus. Pe baza sacrificiului Său încheiat, noi avem viaţă eternă.

Este foarte important ca un catolic să se ocupe de evanghelie, aşa cum se explică în 1.Corinteni 15:3-4: „Căci mai întâi v-am predat ceea ce am primit, şi anume, că Cristos a murit pentru păcatele noastre, potrivit Scripturilor, că a fost înmormântat şi că a înviat a treia zi, potrivit Scripturilor“. Dacă crezi cu adevărat că Iesus Cristos a plătit complet preţul pentru salvare, şi dacă, prin credinţă, te încrezi în El din toată inima ta, atunci eşti liber de păcat şi ai viaţă eternă.

Miguel Carvajal este pastorul unei biserici evanghelice în Quito, Ecuador. Într‐o şcoală biblică locală predă cursul de „consiliere matrimonială“. El lucrează cu „Vocea Anzilor“, postul de radio HCJB în limba spaniolă din Quito. El face călătorii în satele indiene şi predică acolo evanghelia.

Dorința sa profundă ca romano‐catolicii să cunoască adevărul se vede şi în versiunea spaniolă a filmului video „Catolicismul: o credință în criză“.

(Traducător: Olimpiu S. Cosma)

Related Posts