Cuvîntul lui Dumnezeu mi‐a venit în ajutor

  • Home
  •  / 
  • Articole-2
  •  / 
  • Cuvîntul lui Dumnezeu mi‐a venit în ajutor

Giuseppe Lulich

Este o mare bucurie pentru mine să povestesc ce a făcut graţia lui Dumnezeu în viaţa mea. Fac aceasta ca un om bătrîn care şi-a trăit cea mai mare parte a vieţii ca fost preot romano-catolic, care a servit cîndva timp de 14 ani sincer şi fidel Biserica Romano- catolică şi care a servit apoi ca misionar folosit de Dumnezeu pentru a răspîndi glorioasa Lui evanghelie într-o mică parte a acestei lumi nevoiaşe.

M-am născut în nordul Italiei, la graniţa de est, unde am trăit în timpul copilăriei.Am crescut marcat de ororile primului război mondial, şi frica a pus stăpînire pe mine. La 12 ani am fost dus de tatăl meu la mănăstire ca să fac acolo şcoala. Îmi aduc bine aminte cum mi-am luat rămas-bun de la familie. Eram aşa de tînăr, dar în inimă aveam o mare dorinţă să găsesc pace, să devin preot şi astfel să-i pot ajuta pe alţii în nevoile lor fizice şi spirituale. Au trecut cincisprezece ani.

Preot, dar dezamăgit

Îmi petrecusem tot timpul cu studiu, rugăciune şi fapte bune pentru a mă face preot. Dar cînd a venit timpul să ţin prima mea liturghie în oraşul natal, am avut un sentiment profund de dezamăgire. Pacea pe care o visasem nu se găsea încă în sufletul meu.

Eram bine pregătit din punct de vedere academic: filozofie, teologie, pregătire medicală, limbi, capacitatea de a îndura privaţiuni fizice şi spirituale, acestea erau echipamentul meu.

Am fost hirotonisit preot, şi eram gata să-mi pun întreaga viaţă la dispoziţia Bisericii Romano-catolice. Trecusem şi eu prin chinurile pe care le-a trăit Martin Luther, petrecusem multe luni de posturi lungi, rugă- ciuni, etc., dar toate acestea nu mi-au dat nici o siguranţă că păcatele mi-au fost iertate. Mi-era teamă de iad şi de purgatoriu, dar învăţătura teologică din biserica mea nu-mi permiteau să am nici o îndoială. Trebuia să-i accept infailibilitatea şi autoritatea şi să mă încred în ea ca singurul mod de salvare.

Fiind în contact cu alte suflete nevoiaşe care aşteptau de la mine cuvinte de mîngîiere, îmi simţeam neputinţa de a vorbi în numele lui Cristos.

Al doilea război mondial

În anii celui de-al doilea război mondial mi-am servit ţara ca preot militar. De multe ori pe cîmpul de luptă sau după un bombardament am uitat să ridic mîna şi să rostesc cuvintele: „Te dezleg de păcate“ unor soldaţi sau civili aflaţi în pragul morţii şi pe care îi serveam ca preot. În loc de aceasta le reaminteam de Cristos cel crucificat, Răscumpărătorul lor. Cînd mă uit înapoi, mă văd ca profetul Balaam cînd vorbea călăuzit de Spirit, fără să ştie ce zice. De fapt, toată această comportare a mea era în conflict cu conştiinţa mea, şi mă simţeam vinovat de trădarea învăţăturii pe care o primisem. Îmi amintesc că am destăinuit aceste lucruri unui alt preot, şi el era dezamăgit, deoarece nu exercitam autoritatea de mediator pe care mi-o dăduse Biserica.

După război

Regiunea în care trăiam a ajuns după război sub stăpînirea Iugoslaviei comuniste. Suferinţele fizice pe care le-am îndurat nu erau nimic în comparaţie cu groaza de moarte care mă cuprindea în fiecare noapte cînd unii dintre tovarăşii mei de captivitate erau duşi spre destinaţii necunoscute. Am simţit că dacă voi fi ucis de comunişti, atunci voi fi un martir al Bisericii Romano-catolice, dar lucrul acesta nu mi-a oferit nici o lumină sau ajutor în nesiguranţa mea dacă păcatele mi-erau iertate. Obişnuiam să mă rog: „Binecuvîntată şi sfîntăMaria,Mamă a lui Dumnezeu, roagă-te pentru mine acum în ora morţii“, dar teama de judecată a lui Dumnezeu, de iad şi de purgatoriu nu se dezlipea de mine.

După cîteva luni am fugit în nordul Italiei, unde am petrecut trei ani lucrînd cu oameni săraci. Am organizat o grupă de o mie de oameni care nu aveau nici casă, nici loc de muncă. Aveam în grijă două sute de copii, majoritatea dintre ei nelegitimi, pentru care făceam rost de hrană, îmbrăcăminte şi învăţămînt. Oamenii erau dezamăgiţi de papă, de episcopi şi de biserică, dar pe mine mă preţuiau – nu ca preot, ci ca om bun şi cinstit. Aveau încredere în mine şi mă ascultau, în timp ce-l împroşcaseră cu pietre pe episcopul din oraşul de lîngă noi cînd încercase să-i viziteze. Îmi amintesc cum am ţinut odată o liturghie sub cerul liber, şi printre ascultători erau peste douăzeci de femei prostituate, cîţiva comunişti şi mulţi alţii care trăiau în păcat. Am citit istoria femeii adultere căreia Iesus îi spusese: „Du-te şi nu mai păcătui“ (Ioan 8:11).

Ascultătorii erau emoţionaţi, şi la fel eram şi eu. Am înţeles că numai Cristos putea ierta păcatele, nu eu ca preot. I-am invitat să ceară iertare de la El. Ştiam că mă făceam în felul acesta vinovat faţă de învăţăturile Bisericii mele. Nu mai puteam dormi din cauza aceasta. Dar vieţile oamenilor mei se schimbau. Ziarele care relatau zilnic despre infracţiunile comise de aceşti oameni primeau tot mai puţin material despre care să scrie. Îmi aduc încă aminte de o seară cînd tinerii au intonat un cîntec numit „Cristos domneşte“.

Contactul cu protestanții

În 1950 am fost numit capelan pe un vapor transoceanic care îi ducea pe italieni în toată lumea. Am călătorit spre Asia, Africa, Indonezia şi Australia. Aveam încă aceleaşi lupte interioare, dar credeam că această luptă se datora diavolului.Atunci am intrat pentru prima dată în contact cu protestanţii. Fusesem învăţat că mlădiţele care s- au desprins din viţă – din Cristos – nu aduc rod, şi că protestanţii ar fi asemenea mlădiţe neroditoare. Dar eu puteam să văd multe roade bune printre protestanţi. Nu voi uita niciodată un Crăciun în mijlocul Oceanului Indian. N-am putut organiza un cor, aşa că cinci fete protestante m-au întrebat dacă pot cînta nişte colinde. Toţi romano- catolicii prezenţi au fost profund emoţionaţi – dar cel mai mult eu. Lupta din mine s-a înteţit. Credinţa mea în Biserica Romano-catolică era subminată. Trebuia să revăd încă o dată cu temeinicie tot ce învăţasem pînă atunci.

Adevărul şi viața sunt numai în Cristos

Ca să mi se înţeleagă temerile şi îndoielile, trebuie să se ştie că mie, preot romano- catolic, nu mi-era permis să am de-a face cu protestanţii, şi mi-era teamă că puteam fi acuzat şi trimis ca pedeapsă în vreo mănă- stire izolată de lume. Furtunile puternice de care avusesem parte în largul Atlanticului erau nimic în comparaţie cu furtunile care izbucniseră în sufletul meu. Nu mai credeam în autoritatea Bisericii, dar unde puteam găsi siguranţă? Cuvîntul lui Dumnezeu a fost cel care mi-a venit în ajutor, oferindu-mi acea sursă spirituală de putere şi curaj ca să înfrunt lumea, cînd, prin nişte cuvinte simple rostite de Iesus, Spiritul Sfînt mi-a luminat sufletul şi mi-a dat acea pace a păcatelor iertate şi acea bucurie pe care o poate da numai Dumnezeu cînd crezi în Cel care spune despre Sine: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa; nimeni nu vine la Tatăl decît prin Mine“ (Ioan 14:6). Încrederea mea în Iesus pentru salvare a dat o direcţie nouă vieţii mele. Numai Cristos putea să-mi ofere adevăr şi numai în El puteam avea viaţă, bucurie, pace şi sens.Atrebuit să-i părăsesc pe ofiţerii de pe vapor şi echipajul care mă iubeau, dar care erau şi dezamăgiţi de decizia mea. A trebuit să fug de superiorii mei, de rude şi de prieteni. Deoarece am fost excomunicat de Biserica Romano-catolică, nu mai aveam nici prestigiu, nici loc de muncă, şi nu eram binevenit în nici o casă. Dar Îl laud pe Dumnezeu că pacea pe care o aveam în suflet era atît de mare, încît am trecut fără teamă de această perioadă a vieţii mele. Am plecat în Canada, unde am lucrat timp de nouă luni ca salahor într-un spital. Era o muncă grea în comparaţie cu viaţa uşoară de pe vapor, unde obişnuiam să călătoresc la clasa întîi şi mă bucurasem de orice confort.Apoi a trebuit să mă întorc în Italia, deoarece nu mi se prelungise viza. Am trăit un timp cu sora mea, care era la rîndul ei o refugiată. Îmi amintesc cum familia mea îmi spunea deseori să mă întorc în Biserica Romano- catolică, altfel nu voi supravieţui. În vremea aceea am intrat în contact cu doi preoţi convertiţi (iar acum pastori evanghelici). Ei au putut să-mi înţeleagă bine poziţia şi m- au ajutat foarte mult. Mi s-a dat un post de învăţător într-un orfelinat şi apoi am fost pus în contact cu Western Bible College din Statele Unite, unde am petrecut o perioadă studiind intens Biblia.Afost un timp de creştere în viaţa mea spirituală, ca şi în cea academică. Deoarece am simţit chemarea ca după terminarea şcolii biblice să mă întorc în Italia ca misionar, am intrat cu ajutorul colegiului în contact cu cîteva adunări locale. Domnul a fost foarte bun cu mine şi a avut grijă de mine în următorii douăzeci şi cinci de ani, în care m-am mai dus doar o singură dată în Statele Unite.

Viață nouă, parteneriat nou, misiune nouă

Întors în Italia, Domnul mi-a furnizat un partener şi un colaborator fidel la evanghelie în toţi aceşti ani, şi anume soţia mea Agnes. Din motive familiale am fost aduşi înapoi în locul unde servisem cîtva timp ca preot romano-catolic, şi lucrarea a fost foarte dificilă. Poliţia ne supraveghea, episcopul a vorbit împotriva noastră şi a încercat să ne gonească de acolo, iar oamenii ne urau. Îmi aduc aminte că am fost nevoit să şterg de scuipat uşa de la intrare a micului local de adunare şi să zugrăvesc peste cuvintele urîte scrise pe ziduri. Treptat însă am cîştigat încrederea oamenilor. Cu patru sute de ani înainte, ultima familie de evanghelici fusese forţată să fugă din Rovigo din cauza persecuţiei.Acum, Domnul ne-a dat bucuria să vedem o biserică luînd fiinţă spre gloria Lui în oraşul acela. Din cauza trecutului meu, mă simţeam cea mai nepotrivită unealtă pe care o putea folosi Dumnezeu într-un oraş atît de duşmănos, dar El, în îndurarea Sa, a găsit în mine un instrument pe care să-l folosească. În biserica noastră sunt multe familii tinere, şi continuăm să creştem în Domnul. Cînd Dumnezeu ne-a pus în inimă dorinţa de creştere, a trebuit să învingem indiferenţa oamenilor. Domnul ne-a deschis calea să deschidem un post de radio local. În ciuda multor dificultăţi, nu ne-am dat bătuţi. Echipamentul ne-a fost o dată furat, dar Domnul a fost bun cu noi şi prin toate acestea ne-a condus la victorie. Multe scrisori arată că postul de radio este ascultat şi apreciat, iar noi continuăm neîncetat să ne îmbunătăţim calitatea serviciilor oferite concetăţenilor noştri, cei care se află în acelaşi întuneric spiritual în care eram şi noi cîndva. Aşa cum sugerează numele postului de radio, vrem să fim o „Voce în deşert“, ca Ioan Botezătorul, şi să-i îndreptăm pe bărbaţi şi femei spre Mielul lui Dumnezeu, care este singurul ce poate înlătura păcatul lumii. La sfîrşitul lui 1996, fratele Lulich a intrat în gloria Domnului. El a fost pînă la sfîrşit un predicator energic al Veştii Bune a evangheliei. Timp de mulţi ani, Domnul i-a dăruit roade bogate sub forma evanghelizării personale şi a mesajelor radiofonice.

(Traducător: Olimpiu S. Cosma)

Related Posts