Cândva iezuit, acum un copil al lui Dumnezeu

  • Home
  •  / 
  • Articole
  •  / 
  • Cândva iezuit, acum un copil al lui Dumnezeu

Marturia fostului preot romano‐catolic

Bob Bush

„Cariera“ mea romano-catolică a început într-un orăşel din nordul Californiei, Statele Unite. Oraşul era aşa de mic, că nu avea loc în fiecare duminică o liturghie, ci un preot obişnuia să vină o dată pe lună dacă era posibil ca să ţină liturghia într-un spaţiu public mare.

Am un frate mai mare şi unul mai mic. Tatăl meu studiase la Universitatea Santa Clara, de aceea părinţii mei au găsit de bine să ne trimită într-un internat romano- catolic. Şcoala era condusă de iezuiţi, şi eu am învăţat acolo patru ani. Din punct de vedere al învăţământului era o şcoală foarte bună, dar singurul tip de religie care ne era prezentat era teologia şi tradiţia romano-catolică, fără niciun accent pus pe Biblie.

Dorința de a‐L servi pe Dumnezeu şi omenirea

Pe măsură ce se apropia sfârşitul şcolii, chibzuiam ce să fac cu viaţa mea. Mă gândeam că dacă mă făceam preot iezuit era un mod bun de a-L onora şi servi pe Dumnezeu şi de a ajuta omenirea. Aceasta era singura cale pe care o cunoşteam. Încă în timpul liceului, dar şi după aceea, aveam o mare dorinţă şi sete în inimă de a-L întâlni şi cunoaşte pe Dumnezeu. De fapt, când eram în ultimii doi ani de liceu, îmi aduc aminte că mă duceam pe terenul de fotbal şi îngenuncheam acolo în întuneric cu braţele întinse spre cer. Strigam: „Dumnezeule, Dumnezeule, unde eşti?“ Mi-era cu adevărat sete după Dumnezeu.

Seminarul iezuit

Am intrat în Ordinul Iezuit în 1953, după absolvirea liceului. Când am intrat în ordin, primul lucru care mi s-a spus acolo era că trebuie să ţin toate regulile şi să respect toate instrucţiunile, căci lucrul acesta Îi plăcea lui Dum-nezeu şi era aşteptat din partea mea. Motoul era: „Păzeşte regulile, şi regu-lile te vor păzi pe tine“.

Citeam multe relatări despre vieţile sfinţilor, şi am fost deprins chiar de la început să-i privesc ca pe nişte modele de urmat, fără să-mi dau seama că ei deveniseră sfinţi pentru că serviseră Biserica Romano-catolică. Studiul în seminar a durat treisprezece ani, materie după materie şi temă după temă. În final a venit studiul teologiei, al cărei punct culminant a fost ordinarea în 1966.

Sete după Dumnezeu, dar fără pace

Încă mi-era sete în inimă după Dumnezeu. Tot nu-L întâlnisem pe Domnul şi nu aveam pace. De fapt, pe vremea aceea obişnuiam să fumez şi eram foarte nervos. Păşeam încolo şi încoace prin cameră fumând ţigară după ţigară, din cauza neliniştii mele interioare.

Cu gândul de a mă apropia în felul acesta mai mult de Dumnezeu, am început un studiu de masterat în Roma, dar setea din inimă a rămas. Odată am vorbit cu un preot care se îngrijea de misionarii trimişi în Africa, întrucât doream să plec acolo ca misionar. Totuşi, eram conştient că dacă mă duceam în Africa, singurul lucru pe care îl puteam face era să le spun oamenilor ceea ce învăţasem despre doctrinele romano- catolice şi ceea ce avea de oferit Biserica romano-catolică, chiar dacă nu mă satisfăcea. Iar dacă nu mă satisfăcea pe mine, cum să-i satisfacă atunci pe aceşti oameni?!

Am studiat pentru preoţie în timp ce s-a ţinut Conciliul de la Vatican II (1962-65) şi am fost ordinat la un an după aceea. Când au fost date publici-tăţii documentele de la Conciliu, m-am gândit că de acum totul se va schimba. Era o vreme de descoperiri. Mă gândeam că de acum înainte voi da de urma adevărului profund şi că acesta va schimba lumea. Această speranţă a fost forţa care m-a împins înainte. Dar n-am putut constata nicio schimbare, întru-cât erau valabile aceleaşi doctrine romano-catolice de la Conciliul din Trent. Prin urmare, nu m-am mai dus în Africa, ci m-am întors în California, unde Dumnezeu mă aştepta cu o surpriză.

Conducerea unui grup de rugăciune

În timp ce eram într-o casă de odihnă, am ţinut o liturghie. O femeie a ve-nit la mine şi m-a întrebat dacă vreau să conduc un grup de rugăciune care se ţinea în casa ei. Încă niciodată nu condusesem o adunare de rugăciune şi nu ştiam cum decurgea aşa ceva, dar m-am gândit că după atâţia ani de pregătire eram în stare s-o fac. Aşa că am acceptat.

În fiecare joi, de la ora 10 până la amiază se adunau câţiva oameni, citeau numai Biblia, cântau Domnului cântări de laudă şi se rugau pentru nevoile individuale. În dimineaţa când trebuia să mă duc pentru prima dată acolo, eram foarte neliniştit şi-mi doream să nu fi promis niciodată. Am plecat într-acolo fără niciun pic de entuziasm. Dar când a venit amiaza, nu-mi mai venea să plec. Puterea Cuvântului lui Dumnezeu începuse să-mi atingă inima şi viaţa.

Surprins de grația lui Dumnezeu

Marea surpriză pe care o pregătise Domnul pentru mine s-a întâmplat după cum urmează: Într-o seară a lunii august 1970 am plecat cu câteva persoane de la cercul de rugăciune la o casă liniştită de la ţară. La sfârşitul predicii sale, vorbitorul a spus:

„Dacă este cineva aici care însetează după Dumnezeu şi încă nu L-a aflat, dar ar dori ca Dumnezeu să-i atingă viaţa, atunci să vină în faţă, şi noi ne vom ruga pentru el“. În această clipă m-am rugat lui Dumnezeu ca să mă schimbe. M-am dus în faţă, unde câţiva şi-au pus mâinile peste mine şi s-au rugat. Nu pe baza vreunei lucrări pe care ei sau eu am fi făcut-o, ci cu adevărat numai prin graţia divină m-am născut din nou.

În această clipă, Dumnezeu mi-a schimbat viaţa. Iesus şi Biblia au devenit pentru mine ceva foarte real şi plin de viaţă. „El ne-a salvat nu pentru faptele dreptitudinii [conformării cu standardul divin] pe care le-am fi făcut, ci potrivit îndurării Sale, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Spiritul Sfânt“ (Titus 3:5).

Grupul nostru de rugăciune din liceu

Am început un grup de rugăciune într-un liceu. Curând, el s-a mărit atât de mult, încât a trebuit să ne întâlnim în sala de sport. Nu peste mult timp, în fiecare vineri seară veneau opt sute până la o mie de tineri. Puneam accentul pe lăudarea, adorarea şi glorificarea lui Dumnezeu. În această sală nu existau nici statui ale sfinţilor, nici altceva asemănător. Aveam ca manual o singură carte, Biblia.

Aveam o mulţime de lucruri de învăţat. Mi-au trebuit mulţi ani ca să-mi dau seama că făceam compromis dacă rămâneam în Biserica Romano-catolică. În toţi aceşti ani am subliniat tot timpul că salvarea se face numai prin lucrarea încheiată a lui Iesus Cristos pe cruce şi nu prin botezul sugarului, că există o singură sursă de autoritate, şi anume Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu, şi că nu există purgatoriu, ci că după moartea noastră ajungem fie în cer, fie în iad.

Aici a început conflictul. Mi se strângea inima când îi vedeam pe oameni încrezându- se pentru salvarea lor în învăţături atât de false şi de înşelătoare. Simţeam că era posibil ca Dumnezeu să mă folosească pentru a schimba lucrurile în Biserica Romano- catolică. La rugăciune mă întâlneam cu oameni care gândeau la fel ca mine. Ne-am rugat ca Dumnezeu să schimbe Biserica catolică, astfel încât să putem rămâne romano- catolici. Dar astăzi îmi dau seama că a rămâne în Biserica Romano-catolică este posibil numai când faci compromis.

Convins de Spiritul Sfânt

În cele din urmă am înţeles, după ce Spiritul Sfânt m-a convins în privinţa multor lucruri, că-L supăr pe Domnul dacă nu mă predau Lui sută la sută şi în loc de aceasta fac compromis, ceea ce înseamnă păcat. Am realizat de asemenea că Biserica Romano-catolică nu se poate schimba. Dacă s-ar schimba, atunci n-ar mai exista papă, mătănii, purgatoriu, preoţi, liturghie, etc. După şaptesprezece ani de spălare a creierului, Spiritul Sfânt mi-a spălat şi mi-a curăţat acum creierul. Într-un cuvânt, ceea

ce se întâmpla cu mine în această perioadă a vieţii este explicat în Romani 12:1-2: „Vă îndemn, deci, fraţilor, prin îndurările lui Dumnezeu, să vă înfăţişaţi corpurile ca un sacrificiu viu, sfânt, plăcut lui Dumnezeu, care este serviciul vostru divin înţelept. Şi nu vă potriviţi cursului acestei lumi, ci fiţi transformaţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să conchideţi prin testare care este voia lui Dumnezeu, cea bună, plăcută şi perfectă“.

Cercetare în India

În perioada aceasta am cunoscut un alt preot care predica aceleaşi lucruri ca şi mine. (Între timp a părăsit şi el Biserica Romano-catolică.) El petrecea jumătate de an în India şi jumătate în Statele Unite. Se numea Victor Affonso şi era şi el iezuit. I-am spus că ar fi minunat dacă m-aş duce şi eu în India ca să lucrez acolo ca misionar.

Am plecat în India în 1986 şi am petrecut acolo şase luni, lucrând ca mi-sionar. Am putut de asemenea să petrecem o lună cu un grup de oameni care cercetau dogma romano-catolică în lumina Scripturii. Eram ferm hotărâţi să urmăm ceea ce spune Biblia; dacă doctrinele romano-catolice o contraziceau, voiam să le respingem.

Am înţeles că Iesus a zis: „Veniţi la Mine!“ şi că în Evanghelii suntem chemaţi să ne rugăm Tatălui în Numele lui Iesus, dar niciodată unui sfânt sau Mariei. Primii creştini nu s-au rugat lui Ştefan, care a murit ca martir foarte timpuriu în istoria Bisericii, nici lui Iacob, care a fost ucis şi el foarte curând. De ce să fi făcut lucrul acesta, când Îl aveau cu ei pe Iesus cel înviat? El spusese: „Căci unde sunt adunaţi doi sau trei în

Numele Meu, acolo sunt Eu în mijlocul lor“ (Matei 18:20). Ei se rugau lui Iesus şi Tatălui; aveau călăuzirea Spiritului Sfânt şi ascultau de poruncile lui Dumnezeu.

În India am descoperit un lucru: Catehismul romano-catolic schimbase Cele Zece Porunci, aşa cum sunt ele în Biblie. În el, prima poruncă este ca în Scriptură. A doua poruncă din catehism este: „Să nu iei în deşert Numele Domnului“. Aceasta este o schimbare totală faţă de textul biblic. A treia poruncă din Biblie a fost pusă în locul celei de-a doua. A doua poruncă iniţială, aşa cum se află în Biblie, a fost scoasă.

Practic, toate versiunile catehismului romano-catolic omit a doua poruncă din Biblie. De exemplu, New Baltimore Catechism răspunde la întrebarea 195: „Poruncile lui Dumnezeu sunt acestea zece: (1) Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău; să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine; (2) Să nu iei în deşert Numele Domnului, Dumnezeului tău“, etc.

În Biblie, a doua poruncă declară: „Să nu-ţi faci chip [imagine] cioplit, nici vreo asemănare cu vreun lucru care este sus în cer sau jos pe pământ, sau ceea ce este în apele de sub pământ: Să nu te închini înaintea lor, nici să le serveşti, căci Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea părinţilor asupra copiilor, până la a treia şi a patra generaţie a celor care Mă urăsc, şi care arăt milă faţă de miile celor care Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele“ (Exod 20:4-6). Dumnezeu ne interzice să ne închinăm în faţa statuilor sau să le servim, totuşi există fotografii în care papa îngenunchează în faţa statuilor şi le sărută!

Am fost foarte neliniştiţi când am văzut că această poruncă lipseşte din catehism. Întrebarea a urmat, desigur: „Cum se face că sunt tot zece porunci?“ Ei bine, ultima poruncă (în Biblie este a zecea) a fost împărţită în două: „Să nu pofteşti soţia aproapelui tău“ a fost introdusă în catehism ca porunca a noua, iar a doua parte a acestui verset, în care este vorba despre poftirea bunurilor ce aparţin aproapelui, ca a zecea. Aceasta este o denaturare grosolană a Bibliei. Astfel, am descoperit tot mai multe dogme şi doctrine care contraziceau direct Scripturile.

Maria şi liturghia

Am cercetat şi doctrina Concepţiei Imaculate. Aceasta este definită drept „doctrina că Maria a fost concepută fără păcat; în primul moment al concepţiei nu exista nici urmă a păcatului originar“. Aceasta contrazice Romani 3:23, care spune: „Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de gloria lui Dumnezeu“. Şi aici aveam de-a face cu o doctrină care a fost transmisă ca tradiţie şi mai târziu a fost definită ca infailibil adevărată, dar care contrazice Biblia.

Apoi ne-am lovit de unul dintre domeniile cele mai delicate. Era vorba despre sacrificiul de la liturghie. Poziţia oficială a Bisericii Romano-catolice este că există o continuare a sacrificiului de la Golgota. De fapt, Conciliul din Trent l-a definit în acest fel:

„Şi, întrucât în acest sacrificiu divin, care este celebrat în liturghie, acelaşi Cristos este conţinut şi înjungheat în mod lipsit de sânge ca Cel care, pe altarul crucii, «S-a oferit pe Sine» cu sânge (Evrei 9:27), sfântul Sinod afirmă: Acest sacrificiu este cu adevărat ispăşitor… Căci este una şi aceeaşi victimă, aceeaşi care e oferită acum prin lucrarea preoţilor ca Cel care S-a oferit atunci pe Sine Însuşi pe cruce, deci numai modul de oferire a prinosului s-a schimbat“.

Unii ar putea să obiecteze că astăzi nu mai este valabil Conciliul din Trent şi că lucrurile s-au schimbat. Dar cardinalul Ratzinger [papa Benedict], şeful Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, a scris într-o carte intitulată The Ratzinger Report: „Este imposibil să fii pro Conciliul din Trent şi Conciliul de la Vatican I, dar contra Conciliului de la Vatican II. Cine neagă Conciliul de la Vatican II neagă autoritatea care sprijină ambele Concilii şi le desprinde prin aceasta de pe fundamentul lor“.

De asemenea, catehismul afirmă că liturghia este acelaşi sacrificiu ca cel de pe cruce. De exemplu, New Baltimore Catechism spune: „Liturghia este acelaşi sacrificiu ca cel de pe cruce, din cauză că în ambele este aceeaşi ofrandă şi acelaşi preot sacrificator: Iesus Cristos“. Cu toate acestea, în Evrei 10:18 se spune: „Dar unde este iertare pentru acestea, acolo nu mai există ofrandă pentru păcat“. Sfânta Scriptură se exprimă foarte clar. De fapt, de opt ori în patru capitole, începând cu capitolul 7 din Epistola către Evrei, se spune „odată pentru totdeauna“; a fost o singură ofrandă pentru păcat, odată pentru totdeauna.

Sacrificiul este încheiat

Oricine a luat vreodată parte la o liturghie în Biserica Romano-catolică îşi aminteşte rugăciunea rostită de preot: „Rugaţi-vă, fraţilor, ca sacrificiul nostru să fie primit de Dumnezeu, Tatăl Atotputernic“. Aceasta este o rugăciune foarte serioasă. Poporul răspunde spunând acelaşi lucru, cerând ca sacrificiul să fie primit de Dumnezeu. Dar lucrul acesta este contrar Cuvântului lui Dumnezeu, din cauză că sacrificiul a fost deja primit. Când Iesus era pe cruce, a zis: „S-a îndeplinit“ (Ioan 19:30), şi ştim că sacrificiul s-a încheiat, deoarece Iesus a fost acceptat de Tatăl Său, a înviat dintre cei morţi şi acum este la dreapta Tatălui. Vestea Bună pe care o predicăm e că Iesus a înviat dintre cei morţi, că sacrificiul Său este încheiat şi că El a plătit pentru păcat.

Când, prin graţia divină, primim lucrarea Lui ca sacrificiu îndeplinit pentru păcatele noastre, suntem salvaţi şi avem viaţă eternă.

Un monument serveşte de amintire a ceea ce a făcut cineva pentru noi. Iesus a zis:

„Faceţi lucrul acesta în amintirea Mea“. Prin urmare, oricine citeşte aceste rânduri sau orice preot care celebrează liturghia să ţină în mod serios seama de erezia exprimată în rugăciunea: „Să ne rugăm, fraţi şi surori, ca sacrificiul nostru să fie primit“. Sacrificiul a fost deja primit. Noi trebuie să ne amintim cu ocazia Cinei de ceea ce a făcut Iesus. Sacrificiului pe care l-a oferit Iesus pe cruce nu i se mai poate adăuga nimic, şi el nu poate fi repetat.

Poate liturghia să realizeze iertarea păcatelor?

Biserica Romano-catolică spune că liturghia este un sacrificiu ispăşitor în stare să înlăture păcatele celor vii şi celor morţi. Iată de ce, până azi, chiar dacă unii vor zice că în unele locuri Biserica nu mai crede în purgatoriu, practic fiecare liturghie este făcută pentru cineva care a murit, deoarece se crede că liturghia le va scurta timpul petrecut în purgatoriu. Din acest motiv se ţine liturghia pentru cei morţi. Dar Biblia arată limpede că după moartea unui om urmează imediat judecata: „Oamenilor le este desemnat să moară o singură dată, şi după aceea vine judecata“ (Evrei 9:27). Dacă ei sunt salvaţi, se duc direct în cer; dacă rămân în păcatele lor, se duc în iad. Nu există nicio posibilitate ca cineva să ajungă din iad în cer. Biserica Romano-catolică crede că liturghia, fiind un sacrificiu ispăşitor, va micşora timpul petrecut în purgatoriu. Dar toată suferinţa şi toată ispăşirea făcută vreodată pentru păcate a fost îndeplinită de Iesus pe cruce, şi noi trebuie să acceptăm acest adevăr. Este nevoie să primim viaţă eternă şi să ne naştem din nou în timp ce suntem încă în viaţă. Nu există nicio dovadă biblică în sprijinul ideii că după moarte putem schimba ceva.

A fi drept înaintea lui Dumnezeu

Apoi am început să studiem ceea ce învaţă Biserica Romano-catolică despre salvare. Eă spune că noi putem fi salvaţi prin botezul ca sugari. În Codexul Dreptului Canonic, valabil şi astăzi, se spune: „Botezul este poarta de intrare în sacramente; primirea lui reală, sau cel puţin dorinţa de a-l primi, este necesară pentru salvare; prin el, bărbaţii şi femeile sunt eliberaţi de păcatele lor, renăscuţi ca şi copii ai lui Dumnezeu şi făcuţi asemenea lui Cristos“ (Canon 849). În felul acesta, se afirmă că atunci când este botezat un sugar, el e salvat şi are viaţă eternă datorită botezului.

Dar lucrul acesta nu este adevărat. Iesus n-a zis niciodată aşa ceva, şi nu se găseşte în toată Biblia ceva asemănător. Nu există o asemenea stare [numită în latineşte limbus, margine], nici iad, nici paradis, în care să stea sufletele copiilor care au murit în păcatul originar, dar fără să aibă un păcat personal conştient. Iesus a zis: „Lăsaţi copilaşii să vină la Mine“. Biblia afirmă totdeauna că suntem salvaţi când dăm crezare mesajului că Iesus Cristos a plătit în totalitate preţul pentru păcatul nostru, astfel încât poziţia Sa dreaptă, conformă standardului divin, ne e atribuită. „Căci, pe Cel care n-a ştiut de păcat, L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim făcuţi dreptitudinea [con- formarea cu standardul divin] lui Dumnezeu în El“ (2.Corinteni 5:21).

Lucrarea lui Cristos, sau faptele noastre?

Biserica Romano-catolică continuă apoi să spună că, pentru a fi salvat, trebuie să-i respecţi legile, regulile şi instrucţiunile. Iar dacă aceste legi sunt încălcate (de exemplu, legi privind controlul naşterilor, postul sau participarea în fiecare duminică la liturghie), atunci ai comis un păcat. Biserica Romano-catolică spune în Legea canonică valabilă până astăzi că dacă tu comiţi un păcat grav, acel păcat trebuie să fie iertat prin mărturisirea lui unui preot. „Mărturisirea individuală şi integrală, precum şi absoluţiunea constituie singurul mod obişnuit prin care credinciosul care e conştient de un păcat grav poate fi împăcat cu Dumnezeu şi cu Biserica“ (Canon 960). Biserica Romano-catolică spune că acesta este modul în care sunt iertate în mod normal păcatele.

Dar Biblia spune că dacă ne pocăim în inima noastră şi credem în sacrificiul încheiat al lui Cristos suntem salvaţi. Noi suntem salvaţi prin graţie [favoare nemeritată], nu prin faptele noastre. Biserica Romano-catolică adaugă fapte pe care trebuie să le faci ca să fii salvat, în timp ce Biblia spune foarte clar în Efeseni 2:8-9 că suntem salvaţi prin graţie, nu prin fapte.

Salvarea este un cadou nemeritat făcut de Dumnezeu, nu din cauza vreunei fapte sau lucrări pe care am face-o noi. „Căci prin graţie sunteţi salvaţi, prin credinţă, nu de voi înşivă; este darul lui Dumnezeu, ca să nu se laude nimeni“ (Efeseni 2:8-9). „Iar dacă este prin graţie, atunci nu mai e datorită faptelor, altfel graţia n-ar mai fi graţie. Dar dacă este datorită faptelor, atunci nu mai e prin graţie, altfel fapta n-ar mai fi faptă“ (Romani 11:6).

Plecare din India şi ieşire din Biserica Romano‐catolică

În timpul şederii mele în India am examinat aceste învăţături şi multe altele, şi când mi s-a apropiat plecarea, ştiam că nu mai puteam fi un reprezentant al Bisericii Romano- catolice. Am început să înţeleg că dogmele romano-catolice care contrazic Scriptura sunt atât de înrădăcinate, încât nu pot fi schimbate.

Şi mişcarea catolico-carismatică s-a întors la dogmele şi învăţăturile fun-damentale ale Romei, le menţine şi insistă asupra lor, astfel că întreaga mişcare este total slăbită.

Mişcarea catolico-carismatică nu este o adiere proaspătă care suflă în Biserica Romano-catolică şi care schimbă totul prin întoarccrea la Biblie. Biserica Romano- catolică va pune totdeauna accent pe faptul că liturghia este continuarea sacrificiului lui Iesus. De asemenea, ea nu se va abate niciodată de la dogma că sugarii se nasc din nou prin botez şi că primesc viaţă eternă, după cum nici nu va ridica vreodată diferitele îndatoriri pe care le impune membrilor ei.

Eu îi iubesc cu adevărat pe catolici şi doresc să-i ajut. Aş vrea să-i ajut să găsească libertatea salvării, viaţa şi binecuvântarea pe care le primim atunci când urmăm Scriptura. Nu am nimic împotriva unui romano-catolic sau a unui preot; dogmele şi doctrinele sunt cele care îi ţin legaţi. Dumnezeu Însuşi doreşte să-i dezlege de ele. Iesus a zis: „Căci voi daţi la o parte poruncile lui Dumnezeu, dar ţineţi tradiţia oamenilor“ (Marcu 7:8). Tocmai aceasta este problema cu care ne confruntăm aici. Aceste tradiţii distrug însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, din cauză că-i contrazic adevărurile.

Când am plecat din India spre casă, ştiam că am în faţă cea mai mare schimbare din viaţa mea. Era o perioadă foarte dificilă pentru mine din cauză că mă încrezusem total în Biserica Romano-catolică şi o servisem atâţia ani. Dar, când m-am întors din India ştiam că urma să ies din Biserica Romei.

În 1987 am părăsit oficial Biserica Romano-catolică printr-o scrisoare de demisie şi apoi corespondând cu foştii mei superiori. Înainte de a ieşi am scris o scrisoare şi celor din Roma. Am procedat în felul acesta deoarece doream să depun mărturie în faţa tuturor şi să le arăt motivele ieşirii mele. Eu doream să urmez Biblia.

Părinții mei şi soția mea

În această perioadă am suferit foarte mult. M-am întors la părinţii mei, care erau amândoi trecuţi de optzeci de ani. Într-o seară am avut o discuţie foarte serioasă. Le- am spus ce aveam de gând să fac; le-am povestit cum fusesem salvat prin graţia divină şi că eram pe cale să ies din Biserica Romano-catolică din motive doctrinare. După o pauză lungă, tatăl meu a zis foarte rar: „Bob, ştii, mama ta şi cu mine gândim la fel ca tine“. Ei s-au mai dus încă o dată la liturghie, s-au întors acasă şi au zis: „Ştiai ce este un altar în partea din faţă a bisericii? Un altar este un loc unde sunt aduse sacrificii“. Şi tatăl meu a continuat: „Acum înţeleg limpede că nu mai există niciun sacrificiu“. Atât mama, cât şi tata au început să citească Biblia şi s-o urmeze. În 1989, mama a murit în timp ce citea Cuvântul lui Dumnezeu, cu pacea şi cu siguranţa că are viaţă eternă şi că va fi pentru totdeauna cu Domnul. Tata a trecut la Domnul în 1993, având pe buze o rugăciune pentru cei pe care îi lăsa în urmă. El îşi scrisese propria mărturie despre graţia lui Dumnezeu şi, deşi era aşa de bătrân, a depus mărturie înaintea altora despre credinţa lui, chiar şi în azilul de bătrâni. În 6 iunie 1992, Dumnezeu mi-a dat cel mai mare cadou pe care îl poate da cuiva pe lângă salvare, şi anume pe frumoasa mea soţie Joan.

În ziua de azi

Acum sunt pastor ordinat, sunt în comuniune cu alţii care au credinţa biblică. Continui să predic evanghelia graţiei lui Dumnezeu numai prin moartea Domnului Iesus Cristos.

Imediat după ce a renunțat la preoție şi a ieşit din Biserica Romano‐catolică, Bob Bush a început să lucreze ca evanghelist în Statele Unite, ca şi în America Centrală şi de Sud. În 1992, după o operație la coloană, a suferit o paralizie. Modul în care a suportat această limitare fizică este o mărturie a grației divine. Ca radioevanghelist a predicat şi după aceea Vestea Bună a salvării.

(Traducător: Olimpiu S. Cosma)

Related Posts