Apă vie şi pace cu Dumnezeu

Mariano Rughi

Convertirea mea de la romano-catolicism la Cristos nu s-a făcut într-o clipă, ci a fost rezultatul unui proces lung şi dureros care s-a întins pe mai mulţi ani. El a început în timpul zilelor mele de colegiu în Assisi, Italia. Într-o zi, profesorul meu se ocupa într-o prelegere despre papa Honoriu I (628-638), unul dintre mulţi papi care, potrivit Bisericii, a dat învăţături greşite. El s-a implicat în controversa privind erezia monotelită, cu care a fost de acord. Această doctrină susţinea că Cristos a avut o singură voinţă, voinţa Sa personală. Lucrul acesta contrazice însă învăţătura biblică, potrivit căreia El are două naturi şi prin urmare două voinţe, cea umană şi cea divină.

Al treilea Conciliu de la Constantinopol (680-681) i-a condamnat pe cei care au sprijinit erezia monotelită, şi deci şi pe papa Honoriu I.

Am fost zguduit pînă în străfunduri de faptul că însăşi Biserica Romano- catolică a recunoscut că papa Honoriu I a acceptat învăţătura eretică, în timp ce în 1870 Primul Conciliu de la Vatican a decis dogma infailibilităţii papale care declara că papa de la Roma este absolut infailibil în definiţiile şi decretele lui solemne rostite ex cathedra. Am mai aflat atunci că Părinţii Conciliului din 1870 au afirmat limpede că deşi dogma tocmai fusese formulată, adevărul ei existase dintotdeauna, dînd astfel de înţeles că toţi papii de la Petru pînă la Pius al IX-lea, care pe atunci încă era în viaţă, erau infailibili cu toţii. Se susţinea că ei toţi au fost inspiraţi de Dumnezeu şi că succesiunea lor era şi ea de obîrşie divină.M-am simţit îndemnat să-l întreb pe profesorul meu cum era posibil ca părerea papei Honoriu să fie contrară învăţăturii oficiale a Bisericii. El a replicat că papa Honoriu a dat într-adevăr o învăţătură greşită, dar cînd a făcut aşa nu vorbea ex cathedra ca papă, ci ca teolog particular.

Lipsa Romei de siguranță

În seminarul în care trăiam nu urmam o viaţă monastică strictă, deşi trebuia să îndeplinim anumite penitenţe şi acte de abnegaţie, care includeau postul şi abstinenţa. Mai trebuia să ne facem spovedania, să practicăm meditaţia şi să participăm la toate sărbătorile religioase. Eram învăţaţi că, în ciuda tuturor acestor lucruri, nu puteam fi siguri de salvarea noastră, întrucît una dintre dogmele Bisericii este că oricine afirmă că e sigur de salvarea lui este cu siguranţă pierdut.

Castelul îndoielilor

Mi-am dat seama o dată în plus că Biserica se contrazicea singură, dar n-am îndrăznit să spun aceasta nimănui un timp, şi astfel m-am luptat de unul singur cu îndoielile mele. Apoi, într-o zi, fiind tare necăjit din această privinţă, am simţit că trebuie să vorbesc cu părintele confesor. Răspunsul lui a fost scurt şi aspru: „Băiatul meu, aceste gînduri sunt numai ispitirile diavolului“.

Era limpede pentru mine că el încerca să pervertească adevărul spunînd că convingerile pe care eu le credeam că erau de la Spiritul Sfînt erau lucrarea diavolului. Ca să-i dovedesc că îndoielile mele aveau o bază solidă, i-am citat Ioan 3:16, dar îndrăzneala mea n-a făcut altceva decît să primească o lecţie teribilă despre umilinţă şi despre ascultare oarbă faţă de Biserică. Aşa cum poate ai observat, mi s-a spus să am o ascultare oarbă faţă de Biserică şi nu faţă de Domnul Iesus Cristos.

Confesionalul

Pe atunci încetasem să mă mai duc regulat la spovedanie. Nu mă dusesem niciodată bucuros să mă spovedesc, şi cînd o făceam totuşi era mai mult de obligaţie decît dintr- o dorinţă interioară. Uneori, spovedania mi se părea o adevărată povară, un fel de cameră de tortură pentru conştiinţa mea.

Subliniez acest aspect din cauză că un argument adus de romano-catolici este acela că practicarea spovedaniei dă penitentului un sentiment de mîngîiere în timp ce îşi descarcă păcatele la urechea preotului, a că-rui dezlegare de păcate înlătură povara păcatului şi vinovăţiei. Este adevărat că în felul acesta poate fi experimentat un soi de uşurare, dar ea nu are efect durabil şi nu e mai mult decît o emoţie trecătoare.

Mai tîrziu am servit cinci ani ca preot în Biserica Romano-catolică. Aceasta poate părea o perioadă scurtă, dar pentru mine a fost destul de lungă pentru a învăţa multe despre spovedanie şi despre confesional, strana din biserică unde se făcea spovedania. Am ascultat spovedaniile multor oameni, pe unii cunoscîndu-i personal. Unii dintre ei erau foarte sinceri şi tînjeau după eliberare de vreun păcat supărător sau vreun viciu, şi totuşi aceşti oameni, spre marea lor dezamăgire, trebuiau să vină săptămînă de săptămînă ca să mărturisească aceleaşi păcate care erau adesea ruşinoase şi detestabile.

„De ce nu capăt eliberarea?“ era întrebarea lor îngrijorată. Datoria mea ca părinte confesor era aceea de a le da pace, dar eu n-aş putea niciodată să le dau o asigurare convingătoare, şi nimeni din poziţia mea n-ar putea-o face.

Apă vie

Mă gîndesc tot mereu la întîmplarea minunată în care Iesus a întîlnit- o la fîntîna lui Iacob pe femeia din Samaria. Acolo avem adevăratul răspuns de care au nevoie sufletele însetate. Totuşi, oamenii care sunt înşelaţi prin faptul că li se cere neîncetat să se ducă la preot pentru potolirea setei lor spirituale nu găsesc niciodată răspunsul adevărat. „Iesus a răspuns şi i-a zis: Oricine bea din această apă va înseta din nou“. Confesionalul romano-catolic este exact ca apa din fîntîna lui Iacob. E o apă care poate potoli setea doar un timp scurt. Iesus a continuat să spună: „Dar cine bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va înseta niciodată, ci apa pe care i-o voi da Eu va fi în el o fîntînă de apă care va ţîşni pînă în viaţa eternă“ (Ioan 4:13-14).

Vedem aici că adevărata sursă de potolire durabilă a setei este Domnul Iesus Cristos, care cunoaşte nevoia secretă a fiecărui păcătos şi care are apă pentru fiecare. Iesus a mai spus: „Veniţi la Mine, toţi cei ce vă trudiţi şi sunteţi greu împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă“ (Matei 11: 28).Această ofertă vine din inima lui Dumnezeu, dar nici un preot, episcop sau papă din Biserica Romano-catolică nu poate da vreodată această pace a inimii, pace care le lipseşte şi lor. Oamenii rămîn însetaţi, împovăraţi şi neajutoraţi, pînă ce Dumnezeu Însuşi le potoleşte setea. Apoi, exact aşa cum un izvor umple o fîntînă, tot aşa darul lui Dumnezeu dă binecuvîntare după binecuvîntare cu promisiunea vieţii eterne.

Hirotonisit, dar nedumerit

În propria mea căutare am întîmpinat pe neaşteptate o problemă personală. Mi-a venit gîndul să renunţ la vocaţia preoţiei, dar l-am respins imediat ca pe o ispită îngrozitoare. Eram în ultimul an de studii teologice şi eram aproape gata să primesc hirotonisirea. Mă mai gîndeam şi la onoarea familiei mele, întrucît într-o ţară romano- catolică se consideră un mare privilegiu şi onoare să ai un preot în familie. Ştiam că părinţii şi prietenii aşteptau toţi cu nerăbdare să mă vadă celebrînd liturghia ca preot. Îmi dau seama acum că aceste gînduri nu aveau importanţă, dar întrucît pe atunci nu-L cunoşteam pe Domnul Iesus Cristos ca Salvator şi Domn, îmi lipsea puterea necesară pentru a-mi urma convingerile.

Aşa că m-am lăsat hirotonisit şi am devenit preot, după care am fost trimis la o parohie ca vicar responsabil. Mi-am început lucrarea cu entuziasm şi am avut chiar un oarecare succes, care mi-au risipit unele din vechile mele îndoieli. În lucrarea mea din parohie eram într-o atmosferă nouă, într-un mediu diferit şi simţeam că am o anumită libertate pe care n-am avut-o în viaţa studenţească. Am început să-mi iau libertatea de a citi Biblia şi alte cărţi interzise de Biserică. Mai tîrziu, ca preot de parohie, am discutat cu mulţi oameni despre chestiuni religioase.

Îndoielile mi se intensifică

Într-o zi, în timpul unei discuţii foarte personale cu un călugăr franciscan, am avut o revelaţie care m-a şocat. Am descoperit că el trecea prin aceleaşi experienţe dureroase privind siguranţa salvării ca şi cele prin care trecusem eu. Am început să mă întreb:

„Dacă Biserica Romano- catolică este adevărata Biserică a lui Cristos, cum se face că unul dintre cei mai buni lucrători, un om cu o viaţă integră şi disciplinată, nu ştie dacă este salvat sau pierdut şi are de suportat o nesiguranţă spirituală atît de profundă?

Propriile mele îndoieli au reapărut, declanşînd o altă criză spirituală, dar care a dus de data aceasta la eliberarea mea. Consecinţa imediată a acestei crize a fost că liturghia, ascultarea spovedaniilor şi alte îndatoriri preoţeşti au devenit o mare povară.

Lumina lui Dumnezeu

Apoi, pentru un timp, am căutat uşurare în distracţii. Am observat că începeam să-mi pierd simţul datoriei şi, spre marea mea ruşine, am ajuns să trăiesc la nivelul standardului de viaţă al lumii. Nevoia mea reală nu erau distracţiile, ci purificarea, nu plăcerile, ci reînnoirea spirituală. Ceea ce aveam eu nevoie era Iesus Cristos. Era oare Biserica în stare să mă ducă la cineva care să mă elibereze din această situaţie teribilă? Nu, Roma nu putea decît să-şi aplice pedeapsa canonică, şi astfel am fost trimis o săptămînă la o mănăstire. Tratamentul nu era potrivit pentru această boală. Încă tot singur duceam o luptă aparent pierdută.

Totuşi, într-o zi, o rază de lumină divină mi-a arătat ce întuneric era de fapt în inima mea. Ce era de făcut? Am decis să-mi părăsesc parohia şi părinţii şi să plec la Roma. Nu aveam un plan clar în minte şi nu aveam nici prieteni în Roma cărora să le cer ajutorul. Cu toate acestea, în prima zi de căutare prin Roma am descoperit o biserică metodistă episcopaliană. Am putut să intru în contact cu preotul de acolo, căruia mi- am deschis inima şi i-am povestit despre situaţia mea disperată. Am aflat totuşi curînd că nu era chiar aşa de simplu să pleci din Biserica Romano-catolică.

Blestemul Romei privind preoții convertiți

Tratatul de la Lateran din 1929 era un mare obstacol. În articolul cinci, paragraful 2 se spune: „Preoţii apostaţi sau cei aflaţi sub pedeapsa Bisericii nu au voie sub nici un motiv să fie numiţi profesori sau să li se permită continuarea unei asemenea profesii. Aceştia nu au voie să fie folosiţi ca funcţionari ca să stea în contact nemijlocit cu publicul“. Aceasta însemna că trebuia să aleg între a mă retrage din viaţa publică şi a- mi părăsi ţara, părinţii, tot ce îndrăgeam. Acesta din urmă era un sacrificiu înspăimîntător, dar mi s-a dat putere să-l fac, şi Dumnezeu mi-a deschis uşile într-un mod remarcabil. Preotul metodist pe care l-am întîlnit mi-a făcut cunoştinţă cu profesorul E. Buonaiuti, un fost preot catolic care, ca urmare a Tratatului de la Lateran, a fost nevoit să renunţe la poziţia lui ca profesor de religii comparate şi care a fost el însuşi supus cenzurii canonice. Acest om a luat contact cu societăţile protestante din Elveţia, Franţa şi Germania şi a încercat să-mi găsească un loc de refugiu.

În lumina Lui vedem lumina

Au trecut săptămîni şi luni fără să se contureze nimic la orizont, cînd Dumnezeu a adus în joc un alt fost preot, M. Casella, care lucra într-o parohie din Irlanda de Nord. Această întîlnire a fost într-adevăr ceva providenţial. Dr. Casella s-a întîmplat să scrie profesorului Buonaiuti din Roma referitor la o anumită carte. În scrisoarea lui, Dr. Casella menţiona cum putuse să părăsească Biserica Romano-catolică printr-o societate evanghelică din Dublin numită Societatea de Protecţie a Preoţilor. În răspunsul lui, prof. Buonaiuti a amintit cazul meu, şi prin acest contact am putut începe ultima etapă a călătoriei mele.

Societatea de Protecţie a Preoţilor mi-a venit în ajutor şi mi-a dat posibilitatea să obţin o instruire cuprinzătoare în doctrina reformată evanghelică la Trinity College din Dublin, finanţată de Irish Church Missions. Doresc să-mi exprim şi pe această cale profunda recunoştinţă faţă de Societatea de Protecţie a Preoţilor pentru că mi-a dat posibilitatea să ies din întunericul Bisericii Romano-catolice la lumina evangheliei.

Desigur că mi-a venit extrem de greu să-mi părăsesc părinţii, prietenii şi tot ce-mi era drag în Italia, dar cînd m-am hotărît să ascult de vocea lui Dumnezeu în loc de vocea cărnii şi a lumii, toate greutăţile s-au transformat în ceva plăcut, mai ales de cînd mi- am atins scopul căutării mele spirituale şi am trecut de la o viaţă păcătoasă la o cunoaştere personală a Cristosului înviat.

Aş dori să adaug un cuvînt de mulţumire şi organizaţiei Irish Church Missions, în ale cărei clădiri din Dublin am fost învăţat să citesc Cuvîntul lui Dumnezeu şi unde mi s- au deschis ochii la lumina evangheliei. Profetul Isaia a vorbit despre adevărata poziţie corectă înaintea lui Dumnezeu: „Numai în Domnul, se va zice despre mine, am eu dreptitudine şi tărie“ (Isaia 45:24). Apostolul Paul afirmă că dreptitudinea lui Dumnezeu este dată credinciosului prin credinţă: „Dar acum a fost arătată dreptitudinea lui Dumnezeu fără Lege, fiind atestată de Lege şi profeţi; şi anume dreptitudinea lui Dumnezeu prin credinţa în Iesus Cristos pentru toţi cei ce cred: căci nu este nici o deosebire“ (Romani 3:21-22). Starea păcătoasă a tuturor oamenilor este descrisă amănunţit de apostolul Paul, precum şi faptul că graţia lui Dumnezeu este dată gratuit, fără nici un merit omenesc: „Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de gloria lui Dumnezeu, fiind îndreptăţiţi fără plată prin graţia Lui, prin răs- Mariano Rughi 46 cumpărarea care este în Cristos Iesus“ (Romani 3:23-24). Prin graţie, prin intermediul credinţei s-a făcut o tranzacţie între Dumnezeu şi mine. Ca şi apostolul Paul, pot să spun plin de încredere: „Dar consider toate lucrurile o pierdere faţă de superioritatea cunoaşterii lui Cristos Iesus, Domnul meu, pentru care am suferit pierderea tuturor lucrurilor şi nu le mai socotesc decît un gunoi ca să-L cîştig pe Cristos şi să fiu găsit în El nu avînd propria mea dreptitudine, care este din Lege, ci cea care este prin credinţa în Cristos, dreptitudinea care este de la Dumnezeu bazată pe credinţă“ (Filipeni 3:8-9).

Mariano Rughi s-a născut în Italia şi, după convertire, a lucrat în Irlanda, Anglia, Statele Unite ale Americii, iar la sfîrşitul vieţii şi în Canada.

(Traducător: Olimpiu S. Cosma)

Related Posts