Am primit îndurare


Marturia fostului preot romano‐catolic

Edoardo Labanchi

 

Singura religie pe care am cunoscut-o de copil a fost Biserica Romano-catolică. Prin urmare, am decis să mă fac preot şi am intrat în ordinul iezuit. Superiorii mei păreau mulţumiţi de mine, şi astfel mi s-a dat voie să fac curînd legămintele pentru care erau nevoie în mod normal doi ani de probă.Aceasta mi-a dat o oarecare mulţumire, trebuie să recunosc, dar era doar o mulţumire omenească. Simţeam că făceam ceva diferit de alţi oameni; şi, ca şi fariseul care stătea în picioare în faţa altarului şi se uita de sus la perceptor [vameş], simţeam că nu eram ca ceilalţi. Eram în Biserica Romano-catolică şi considerat ca unul care urma să fie perfect. Într-adevăr, eram atît de ambiţios, că am cerut să fiu trimis ca misionar, simţind că în felul acesta voi putea duce o viaţă spirituală şi mai înaltă. Aşa s-a făcut că am fost trimis din patria mea Italia în Ceylon (numită acum Sri Lanka).

În Ceylon

Cînd am ajuns în Ceylon, nu ca preot hirotonisit, am fost trimis să lucrez într-un colegiu înainte de a-mi începe studiile teologice. La iezuiţi durează foarte mult pregătirea pentru preoţie. Foarte curînd am fost dezamăgit de lipsa de zel din partea misionarilor romano-catolici trimişi să-i convertească pe păgîni. I-am văzut angajaţi ca profesori în şcoli. Am văzut bisericile lor frumoase, dar am văzut prea puţină evanghelizare adevărată, aşa cum o înţelegeam eu atunci. Mi se părea că totul era mort.

India

La timpul cuvenit am fost trimis în India pentru studiile teologice şi, în cele din urmă, am fost hirotonisit preot. În timpul studiilor am ajuns în contact direct cu religiile păgîne ale hinduismului, budismului şi islamismului, şi am început să fiu profund provocat de propria mea religie, întrebîndu-mă care era în esenţă deosebirea dintre creştinism şi aceste religii păgîne. Şi ele îşi aveau cărţile şi scrierile lor sfinte. Aveau idealuri înalte şi porunci, şi încercau să trăiască la înălţimea lor. Pentru un hindus nu era nici o problemă să pună o imagine sau o statuetă cu Cristos printre ceilalţi zei şi să rămînă totuşi un hindus devotat. Exista oare o deosebire fundamentală între aceste religii şi creştinism, sau toate religiile erau de fapt unul şi acelaşi lucru?

Primele raze de lumină

Cam pe atunci am început, puţin cîte puţin, să văd lumina, şi trebuie să recunosc că aceasta s-a întîmplat în ciuda faptului că mă găseam în Biserica Romano-catolică. Mă apropiam de sfîrşitul studiilor mele teologice, dar cu siguranţă că nu de la ele primeam lumina, nici de la profesorii mei, nici de la exerciţiile mele religioase, nici de la supunerea mea faţă de papă. Pot să te asigur de lucrul acesta. Mijloacele pe care le folosea Dumnezeu erau lectura şi studiul Bibliei, Cuvîntul Său. Chiar înainte de aceasta simţisem o anumită atracţie faţă de Biblie, faţă de ceva pur şi real care să vorbească inimii mele şi care să poată fi înţeles, ceva care era mai mult decît doar omenesc. Am continuat acum să citesc şi să studiez Biblia cu mare atenţie, şi în timp ce făceam aşa am început să realizez că deosebirea fundamentală dintre creştinism şi religiile păgîne nu stătea în principal în porunci sau doctrine, ci în Persoana lui Iesus Cristos. Am început să meditez la ce spunea Biblia despre El şi despre lucrarea Sa de răscumpărare, şi făcînd aşa El a început să devină tot mai real pentru mine. Puţin cîte puţin, Cristos a devenit ca soarele care începe să răsară la orizontul vieţii mele. Deşi mă ţineam încă de multe doctrine romano-catolice, ceva minunat se întîmpla cu mine.

După hirotonisire

În 1964, după hirotonisirea mea, am fost din nou trimis în Ceylon. Acum m-am dus ca preot, şi de data aceasta am fost trimis într-un oraş din interiorul insulei ca să ţin o serie de lecţii despre Biblie în cadrul catihezei, deoarece superiorii mei ştiau că mă ocupasem în mod special cu Biblia. Odată, în drum spre locul unde ţineam lecţiile, am vizitat biserica evanghelică din acest oraş. Văzusem, desigur, şi mai înainte această mică biserică evanghelică, dar totdeauna o dispreţuisem. În apropierea ei era o biserică romano-catolică mare, impunătoare, şi eu gîndeam cam aşa: „Ce cred aceşti protestanţi slabi că pot face? Dacă păgînii trebuie să fie convertiţi, atunci lucrul acesta se va face prin măreaţa Biserică Romano catolică“. Totuşi, în ziua respectivă am simţit un impuls să intru. Poate că influenţa noii mişcări ecumenice a fost cea care m-a făcut să simt că trebuia să fim binevoitori şi prietenoşi cu „fraţii separaţi“. Este evident că au fost surprinşi să mă vadă, dar m-au primit cu multă amabilitate şi mi-au dat cîteva tractate şi broşuri de citit. N-am putut să nu fiu impresionat de zelul şi devotamentul acestor oameni. Unii dintre ei erau misionari suedezi, iar ceilalţi erau creştini şi predicatori ceylonezi. Ei ţineau o campanie de evanghelizare, distribuind pe străzi tractate şi invitaţii, şi chiar şi copiii lor ajutau plini de entuziasm. Nu văzusem un asemenea zel în Biserica Romano-catolică. Am văzut şi că încercau să mă convertească.

Comuniune personală cu Cristos?

Una dintre scrierile pe care mi le-au dat m-a interesat în mod deosebit. Era o publicaţie devoţională numită Crainicul Venirii Sale. Acest ziar apare acum în multe limbi, inclusiv în italiană, publicat în Roma. În articolele din acest ziar era vorba tot mereu de naşterea din nou, de o predare personală lui Cristos şi de o viaţă nouă trăită în comuniune cu El. Ştiam deja teoretic aceste lucruri, dar aici ele păreau vii, reale şi personale. ‚La urma urmelor‘, m-am gîndit eu, ‚exact despre aceste lucruri se ocupă evanghelia şi ar trebui să conţină Vestea Bună‘. M-am mai întîlnit de cîteva ori cu aceşti evanghelici, şi ei mi-au dat alte tractate şi broşuri de evanghelizare, unele publicate de Scripture Gift Mission, ca şi numerele ulterioare din ziarul Crainicul Venirii Sale. Această literatură m-a ajutat să mă apropiu de Domnul. După aceea m- am întors în India pentru cîteva luni ca să-mi închei studiile teologice, şi am intrat şi aici în contact cu creştinii evanghelici.

Dumnezeu continuă să lucreze

În această perioadă a vieţii mele, lucrarea lui Dumnezeu a devenit mai clară decît înainte. Aveam tot mai mult impresia că trebuie să mă întorc în Italia. În acelaşi timp, lucrurile au luat o altă întorsătură şi în altă privinţă. Guvernul ceylonez a decis ca toţi misionarii străini să fie expulzaţi treptat din ţară şi, pentru început, au refuzat reintrarea în Ceylon a celor care erau momentan ieşiţi din ţară. Nici în India nu puteam rămîne, deoarece permisul de rezidenţă era valabil numai pe perioada studiilor mele.

Superiorii noştri au decis deci să ne trimită înapoi în ţările natale, iar mie mi s-a spus să mă întorc în Italia. Înainte de a pleca, am scris directorului ediţiei italiene a ziarului Crainicul Venirii Sale care apărea la Roma, spunîndu-i că, deşi eram preot romano- catolic, în spiritul mişcării ecumenice, citisem ziarul şi-mi plăcuse foarte mult; de aceea, doream să colaborez cu ei de îndată ce mă întorceam în Italia şi îmi permiteau poziţia şi funcţia mea de preot să fac lucrul acesta.

Un învățător biblic

Am petrecut cam două luni în oraşul meu natal Neapole, apoi superiorii mei m-au trimis la Roma ca să mă specializez în Biblie. Ei ştiau că acest subiect mă interesase foarte tare în India şi că eram tot doritor să învăţ mai multe despre acest subiect. Autorităţile romano-catolice păreau să creadă că Biblia ar putea forma o punte cu bisericile protestante în cadrul mişcării ecumenice. Prin urmare, am fost trimis la cel mai renumit institut biblic romano-catolic din Roma, Institutul Pontifical. Eram conştient ce privilegiu şi ce onoare mi se făceau în felul acesta şi de aceea m-am hotărît să nu mai am nimic de-a face în Roma cu aceşti evanghelici sau protestanţi. Nu mai doream să colaborez cu ei sau cu ziarul Crainicul Venirii Sale. Intenţionam acum să mă dedic în întregime studierii Bibliei şi să mă pregătesc pentru viitoarea mea lucrare. Nu voiam să mai pierd timp cu protestanţii. Cînd privesc în urmă, ştiu că adînc în inima mea mi-era teamă ca nu cumva prin contactul cu ei să fiu pus în faţa unei decizii şi să trebuiască să fac un pas neplăcut.

Încerc să transmit evanghelia mai departe

Prin urmare, mi-am continuat studiile şi ajutam ca preot într-o biserică din Roma unde predicam duminicile şi în zilele importante de sărbătoare poate şi în faţa a o mie de oameni. Ascultam spovedanii şi făceam tot ce ţine de însărcinarea unui preot romano- catolic. În predicile mele încercam să redau mesajul evangheliei, iar ca şi confesor [duhovnic] încercam să dau un ajutor adevărat pe linie spirituală prin aceea că le spuneam oamenilor despre naşterea din nou. Eram conştient ce răspundere îmi asumam şi ce importante erau aceste contacte personale strînse, şi mă gîndeam că pe lîngă faptul de a le vorbi ar fi un lucru bun să le pot da oamenilor şi ceva de citit. Era limpede că era nevoie de o broşurică, scrisă într-o italiană simplă. Era important şi ca să le-o pot da cadou, astfel încît oamenii s-o accepte fără dificultate. Problema era doar: De unde să fac rost de o asemenea broşură?

M-am gîndit atunci la broşurile pe care le primisem în India şi Ceylon, publicate de Scripture Gift Misson şi de alţii. Cineva mi-a spus despre o librărie evanghelică din Roma. La început am şovăit să mă duc, dar apoi m-am dus, gîndindu-mă că la urma urmelor era doar o librărie şi că puteam să intru, să-mi fac cumpărăturile şi apoi să ies repede. Cînd am intrat în librărie, am fost primit foarte amabil de şeful magazinului.Acolo am găsit multe sortimente de broşuri, şi le-am ales pe cele care mi s-au părut potrivite. În timp ce vînzătorul le împacheta, am stat la taifas şi am spus printre altele că fusesem misionar în India şi Ceylon. Am observat apoi că se întîmpla un lucru straniu. Omul s-a uitat mai întîi la soţia lui, care stătea lîngă el, pe urmă s-au uitat amîndoi la mine şi au schimbat din nou priviri semnificative şi cîteva cuvinte. Mă gîndeam că era ceva legat de hainele mele negre. Apoi el m-a întrebat: „Apropo, cum vă numiţi?“ Am răspuns: „Edoardo Labanchi“. „Aţi scris vreodată o scrisoare directorului ziarului Crainicul Venirii Sale aici în Roma?“ a întrebat el şi a continuat:

„Vedeţi, scrisoarea a fost trimisă aici. Eu sunt redactorul, şi am aici scrisoarea dumneavoastră“. Apoi mi-a arătat-o efectiv şi mi-a zis: „Vedeţi, spuneţi aici că aţi dori să colaboraţi cu noi“.

Dumnezeu mă înghesuie într‐un colț

Sunt, cred, clipe în viaţă cînd simţim că Dumnezeu ne încolţeşte. Într- un fel, era doar o succesiune de evenimente omeneşti; dar, în momentul acela, am simţit că în viaţa mea se întîmpla ceva neobişnuit. Simţeam că Dumnezeu dorea să intru în contact cu aceşti oameni, şi din ziua aceea am continuat să mă întîlnesc cu noii mei prieteni din librărie, care era şi sediul Centrului de Servicii Creştine de unde se realizau diferite activităţi evanghelistice. Ei m-au invitat de asemenea cu multă amabilitate să iau parte şi la întrunirile lor ţinute în case. Am participat regulat la aceste întruniri şi am cunoscut şi alţi credincioşi, ceea ce mi-a îmbogăţit mult propria experienţă spirituală, dar, ceea ce este şi mai important, au început să se roage pentru mine, şi nu numai în Italia, ci şi în Marea Britanie. Ei aveau prieteni pretutindeni, şi s-a dus vestea că un preot romano-catolic se întîlnea cu ei în centrul lor din Roma şi că se cerea să se facă rugăciuni pentru el.

Întemeiat deja pe Biblie şi pe Cristos

Prin anul 1966, în inima şi mintea mea, eram deja evanghelic sau, mai degrabă, Cristos devenea tot mai mult fundamentul vieţii mele.Am început să renunţ la toate acele doctrine şi practici romano-catolice care nu aveau nimic sau prea puţin în comun cu evanghelia. În acelaşi timp, ajutam la traducerea unor articole pentru versiunea italiană a ziarului Crainicul Venirii Sale, dar nu ajunsesem încă la capătul drumului spre convertirea mea.

În perioada aceea era în vogă al doilea Conciliu de la Vatican şi se vorbea tot mai mult despre dialogul ecumenic. Aşa că m-am gîndit: ‚De ce să părăsesc Biserica, cînd acum toate bisericile sunt practic una? Într-o zi vom fi toţi laolaltă, iar acum pot să lucrez în interiorul Bisericii Romano-catolice şi să ajut acolo la răspîndirea evangheliei‘. Acesta era gîndul meu, dar după un timp am fost foarte dezamăgit de Conciliul de la Vatican şi de mişcarea ecumenică, şi mă întrebam ce să fac.

Situaţia mea, aşa cum vei înţelege, era foarte dificilă. Nu eram pur şi simplu un laic obişnuit în Biserica Romano-catolică. Eram preot hirotonisit şi făceam parte din cel mai important ordin romano-catolic. Fusesem trimis la Roma ca să mă specializez şi, desigur, superiorii mei aveau ochii pe mine. În acelaşi timp mă simţeam captiv în mijlocul tuturor regulamentelor şi doctrinelor oficiale, şi am început să realizez că-mi era imposibil să rămîn prea mult în acest sistem fără să iasă la iveală ceea ce credeam cu adevărat în adîncul inimii şi fără să fac compromis cu conştiinţa mea. Un timp am încercat să mă adaptez la împrejurări, crezînd că puteam face bine rămînînd acolo unde eram. Obişnuiam să vorbesc despre Cristos şi despre salvare, dînd-o pe Maria doar ca exemplu de urmat, dar poziţia mea de preot mă obliga să fac compromis în privinţa unor lucruri despre care ştiam că sunt corecte. Ştiam decizia pe care trebuia s-o iau, dar tot încercam s-o amîn.Atunci, Domnul Însuşi m-a făcut să înţeleg că trebuia să acţionez, şi încă neîntîrzi-at. El mi-a amintit de ceea ce a spus profetul Elia poporului Israel: „Cît timp veţi mai şovăi între două păreri?“ (1.Regi 18:21). Acesta a fost momentul în care Însuşi Dumnezeu a preluat controlul şi mi-a dat putere. Nu mai puteam face altfel decît să spun prietenilor mei de la librărie: „M-am hotărît să părăsesc Biserica Romano-catolică şi, dacă sunteţi de acord, v-aş ajuta bucuros în lucrarea pe care o faceţi aici în centrul misiunii din Roma“. Ei au fost foarte surprinşi de decizia mea, deşi o aşteptaseră de cîtva timp. Cîteva zile mai tîrziu am ieşit din ordinul iezuit.

Noua viață în Cristos

Ajuns acum la sfîrşitul mărturiei mele, aş dori să subliniez cu tărie un lucru: Lucrul cel mai important din istoria mea şi istoria altora care au mers pe un drum asemănător cu al meu nu este faptul că am părăsit Biserica Romano-catolică, că am părăsit o organizaţie sau o religie. Lucrul important este că am găsit o viaţă nouă în Iesus Cristos. Mai am încă o cale lungă de parcurs şi spun cu Paul: „Nu că l-aş fi atins deja sau că aş fi deja desăvîrşit“ (Filipeni 3:12), dar ştiu că în clipa în care L-am primit pe Cristos ca Salvator şi Domn, pe Cristosul care a murit pentru păcatele mele, ceva s-a întîmplat în mine. Am devenit o creatură nouă. Paul dorea să fie „găsit în El nu avînd propria [sa] dreptitudine, care este din Lege, ci cea care este prin credinţa în Cristos, dreptitudinea pe care o dă Dumnezeu prin credinţă“ (Filipeni 3:9). Am renunţat de bunăvoie la toate beneficiile materiale şi onorurile pe care le-aş fi putut avea în ordinul iezuit. Am pus cu bucurie la picioarele lui Iesus orice asemenea coroane, împreună cu viaţa mea, timpul meu şi cu toate aptitudinile mele, ca El să mă poată folosi aşa cum crede de cuviinţă. Îi mulţumesc lui Iesus Cristos, Domnul meu, că, deşi mai înainte L- am blasfemiat, L-am persecutat şi L-am insultat, am primit îndurare, deoarece am făcut-o din neştiinţă şi necredinţă.

Edoardo Labanchi trăieşte în Grossett, Italia. În cadrul bisericii sale creştine locale, el conduce „Centro Studi Teologici“, care are mai multe filiale în toată Italia. El este şi redactorul revistei teologice „Riflessioni“, precum şi editorul versiunii italiene a cărţii Departe de Roma, aproape de Dumnezeu. Pe lîngă activităţile sale de conferenţiar şi scriitor, el practică şi evanghelizarea pe stradă.

(Traducător: Olimpiu S. Cosma)

Related Posts